Category Archives: Estetisme

Oct28

Merg mai departe

Posted on by
Merg mai departe

Proza, versuri, creatie & traire – Lana
Traducere, adaptare, stilistica & re-traire – Io

3’15”

Traiam iarna vietii mele si barbatii pe care ii cunosteam pe drum erau singura mea vara. Noaptea adormeam cu viziuni in care dansam si radeam si plageam alaturi de ei.

Dupa trei ani de calatorit intr-un turneu al drumurilor fara sfarsit, amintirile mele cu ei erau singurele lucruri in care imi gaseam linistea si singurele mele momente fericite cu adevarat.

Eram o cantareata. Nu una foarte populara.

Visam odata sa devin o poeta frumoasa, dar datorita unei succesiuni nefericite de evenimente, acele visuri s-au spulberat si imprastiat ca un milion de stele pe cerul noptii, la care imi puneam dorinte din nou si din nou… acelor stele stralucitoare si sparte.

Dar nu ma deranjeaza pentru ca stiu ca atunci cand capeti tot ceea ce iti doresti si apoi pierzi nu poti realiza ceea ce este libertatea autentica.

Atunci cand oamenii pe care ii stiam odata au aflat ceea ce faceam si modul in care imi traiam viata, m-au intrebat DE CE?

Dar ideea e ca nu are sens sa vorbesti despre asta cu oameni care au o casa. Pentru ca ei nu au nici cea mai mica idee despre cum e sa cauti siguranta in alti oameni si ca acasa poate fi oriunde iti asezi capul.

Dintotdeauna am fost o fata neobisnuita.

Mama mea imi spunea ca am un suflet de cameleon.

Fara vreo busola morala care sa imi arate Nordul.

Fara o personalitate stabila.

Doar o nehotarare interioara care era pe atat de intinsa si valurita precum oceanul. Si daca as spune ca nu mi-am dorit ca lucrurile sa iasa asa, as minti.

Pentru ca eu m-am nascut pentru a fi cealalta femeie.

Nu apartin nimanui, dar in acelasi timp apartin tuturor. Nu am nimic. Dar imi doresc totul.

Traiesc fiecare experienta ca pe un foc si obsesia mea pentru libertate ma infricoseaza pana in punctul in care nici nu mai pot vorbi despre ea si ma impinge catre o margine a nebuniei nomadice care ma hartuieste si ma ameteste totodata.

*****************************************************************************************************

Am fost acolo pe drumul cel deschis,
Poti sa fii cu adevarat tatal meu cel imaculat si auriu,
Cantatul blues-ului a devenit atat de desuet,
Poti sa fii cu adevarat iubitul meu primitor sau respingator.

Nu ma pune la pamant!
Pentru ca am calatorit prea mult,
Mi-am incercat norocul prea mult,
Cu doar un cantec frumos.

Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.

Murind de tanar si jucand cu tarie,
Cam asa tatal meu a facut din viata sa o opera de arta,
Band toata ziua si vorbind toata noaptea,
Cam asa fac porumbeii drumului, conducand pana la lasatul serii.

Nu ma parasi acum!
Nu-mi spune ramas bun!
Nu imi intoarce spatele!
Nu ma lasa de izbeliste!

Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.

Am obosit sa ma simt ca si cum as fii nebuna de legat,
Am obosit sa conduc pana cand imi apar stele in privire,
Imi doresc sa ma aud spunand:
Draga mea, m-am straduit prea mult, asa ca acum pur si simplu merg mai departe!

Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.

*****************************************************************************************************
8’18’’

In fiecare noapte obisnuiam sa ma rog ca imi voi gasi oamenii mei si in sfarsit am reusit… pe drumul cel deschis. Nu aveam nimic de pierdut, nimic de castigat, nimic ce ne doream inca, inafara de a ne face vietile niste opere de arta.

Traieste in viteza, mori tanar, fii salbatic si distreaza-te!

Cred in tara care era America si cred in persoana in care imi doresc sa ma transform.

Cred in libertatea drumului deschis si motto-ul meu ramane acelasi ca intotdeauna: Cred in bunatatea strainilor si atunci cand sunt in razboi cu mine insami, merg mai departe. Pur si simplu merg mai departe.

Tu cine esti? Esti oare in contact cu fanteziile tale cele mai intunecate? Ti-ai creat oare o viata proprie in care poti experimenta toate astea? Eu stiu ca am facut asta!

Eu sunt nebuna de legat… dar sunt libera!

Oct22

Kunst und Kultur

Posted on by
Kunst und Kultur

Nu, nu stiu germana. Inca. Mi-ar placea tare si ma bate un gand grav sa ma apuc. Deocamdata sunt in faza in care imi fac curaj pe de o parte, si imi explic ca nu am nici timp si nici resurse sa fac asta chiar aici, acum, pe loc. Dar mai stiu un cuvant, doo, maxim trei. Pe care ma bucur nespus cand le pot folosi intr-o expresie coerenta.

Cum e cea de Kunst und Kultur…:D Germanofili din toate partile, uniti-va! 😛 Niciodata nu am crezut despre mine ca-s vreo (h)artista sau “culturista”, dar nu pot sa neg ca ce-i frumos nu-i place numai lui Dumnezeu, ci si mie. Totusi cred ca gusturile mele in materie de arta difera foarte mult fata de gusturile lui Dumnezeu. Probabil lui ii plac chestiile church-related. Io nu prea le am cu contemplarea picturilor bisericesti.

I kinda like funky, kinky and twisted arts and crafts. Ideea de baza e sa nu fie kitsch si sa imi transmita un mesaj puternic. Despre orice, numai sa fie acolo. Cred ca cea mai buna modalitate in care iti poti bucura simturile artistice cu niste bucati bune cultura si civilizatie este sa iti iei tolba cu trei bulendre in spinare si s-o iei la sanatoasa prin lume. Ca un hoinar in cautare de sensuri ale vietii pe diferite meleaguri. Sa pui destu’ pe harta la intamplare si sa te tot duci. Si sa fii disponibil pentru ce ti se arat in fata ochilor si pasilor.

Am trait momente in care nu imi mai incapeam in piele de bucurie ca ma aflu intr-un loc anume si ca am sansa sa vad lucruri inedite si oameni diferiti. Asa cum mi-a fost dat sa trec si prin faze in care deja nu mai conta ca ma aflam la capatul pamantului intr-o cultura diametral opusa fata de europenismele cu care erau obisnuita, pentru ca eram total ermetica, ca un arici in defense mode sau o testoasa care refuza sa iasa din carapace.

Asta nu inseamna nici pe departe ca nu am amintiri din acele perioade, numai ca emotiile asociate nu sunt unele foarte confortabile pentru mine. Ceea ce este ok de asemenea. Vorba lui Eric Berne: E ok sa nu fii ok! Asa zic si io. Daca tot sunt momente in care te simti de cacat de ce sa te mai chinui sa te ascunzi si de tine. Fii barbat(a) si recunoaste-ti seara la o discutie cu tine in oglinda din baie ca: Shit is bad! Anyway, sa nu divagam de la subiectul artistic al acestui post.

In weekend-ul asta am fost cum nu se poate mai doritoare de arte vizuale, respectiv teatru si film. Si fu atat de frumos. Vineri teatru clasic. Sambata film cu adevarat artistic. Duminica teatru modern. In-between timp de ruminat si cugetat. S-a nimerit cum s-a potrivit. Nu neg faptul ca pasiunea pentru teatru o am mostenire de familie de la muma-mea care cum se deschide stagiunea e protap pe la casele de bilete si organizeaza grupuri grupuri de teatrofili.

Vineri am fost la “O scrisoare pierduta” la Bulandra si m-am distrat teribil. Nu ma asteptam sa fie chiar atat de lunga piesa, adica 3h!, dar a meritat fiecare minutel si fiecare banut. Distributia de mare arta si meserie: Daniela Nane, Doru Ana, Vlad Zamfirescu, etc.

Sambata cum puteti deduce lesne din postul anterior ma uitai la Antichrist-ul lui Lars von Trier in confortul propriului meu cuib.

Iar duminica, duminica a fost tare de tot. Teatru modern la Teatrul Act. Piesa: Fidelitate de Chaz Palminteri. Distributie racnet: Adelaida Zamfira, George Ifrim, Florin Busuioc. Intimitatea pe care ti-o confera spatiul Act-ului o poti intalni in putine locuri in Bucuresti. Starile post-piesa ti le poate starni putina lume… buna.

Desi poate parea o aglomerare artistica obositoare, pot spune sincer ca dupa zilele astea ma simt mai revigorata si relaxata ca dupa un weekend de somn prelungit. Mi-era sufletul un pic cam flamand dupa ceva hrana spirituala. Inca nu m-am saturat, dar sunt pe drumul cel bun… 🙂

Oct21

Trilogiile von Trier – Spectaculoase, Simbolice & Inspaimantatoare

Posted on by
Trilogiile von Trier – Spectaculoase, Simbolice & Inspaimantatoare

Imi place nespus de mult cand imi gasesc un pic de timp sa ma intalnesc cu prieteni pe care nu i-am mai vazut de 152 de ani si ne uita Dumnezeu (sau Buddha, dupa caz) de vorba pe strada, in vreo bodega sau printr-un magazin sclipitor. Ieri am avut parte fix de o zi de toamna foarte relaxanta si insorita alaturi de un foarte drag si vechi prieten de-al meu.

Sa nu va imaginati vreun batranel intelept in toiag, ca omul e chiar in floarea varstei si puterea cuvantului, dar vechimea relatiei noastre e data de o groaza de evenimente pe care le-am trait impreuna. Inca din liceu. Cum spunea un alt bun prieten de-al meu, prietenia mea cu omul de care va vorbesc e genul de legatura care persista si insista in timp, indiferent daca vorbim in fiecare zi sau o data pe an.

Asa ca ieri mi-am dedicat ziua fix pentru lucrul asta: stat la vorba si polemici mai mult sau mai putin existentiale cu domnul prieten (a carei identitate prefer sa o pastrez clandestina si anonima pentru a creste misterul istorisirii). Si cum vorbeam noi la un ceai in care pluteau gustos bucati de ananas si mar, omul meu zice:

EL: Auzi, tu ai vazut filmul Antichrist?

Io, ducandu-ma instant cu gandul la Jesus Christ Superstar al lui Andrew Lloyd Weber zic sec:

IO: Nuuu, I’m not into that kind of shit!

El usor descumpanit continua:

EL: Cum adica not into that kind of shit?

Io si mai feroce:

IO: Pai nu prea imi plac musical-urile. Nu e filmul ala de Andrew Lloyd Weber?

El razand asemeni unui parinte atoatestiutor:

EL: Nu ma, ala e Jesus Christ Superstar. Antichrist este regizat de Lars von Trier!

Io cu ochii bulbucati mai ceva ca niste cepe mari exclam in adoratie:

IO: LARS VON TRIER!!!

El razand in continuare:

EL: Da, chiar el. Il am pe calculator. Hai sa iti arat primele minute din film. Sunt absolut dementiale! Muzica e foarte misto!

Io deja usor bosumflata ca am dat-o cu mucii in fasole incurcandu-l pe von Trier cu Weber, dar entuziasmata la ceea ce ar mai fi putut copt mintea regizorala de geniu a lui Lars von Trier conchid:

IO: Ia sa vedem!

Si uite asa, al meu drag prieten scotoceste prin cotloanele laptop-ului sau si da peste filmul cu pricina. Si PLAY dupa care o tacere mormantala se asterne peste noi doi. Amandoi. Care a lasat loc si timp Prologului din Antichrist sa se desfasoare in plenitudinea sunetelor si succesiunilor de imagini care la propriu iti ridicau parul pe tot corpul. Maciuca!

Dupa cele cateva minute de teasing cinematografic intens ii zic ostoita de dorinta de a vedea filmul cat mai repede cu orice pret:

IO: Nu poti sa mi-l pui si pe asta pe stick?

Prietenul zice cu parere de rau:

EL: Bai, nu prea, pentru ca e prea mare.

Mintea mea deja programa cum o sa ajung acasa si o sa caut pelicula. Cum ma voi instala confortabil in propriul meu fotoliu de creatie si recreatie. Si voi savura ca o sticla de vin bun si vechi, Antichristul lui Lars von Trier.

Drumul pana acasa parca mi s-a parut mai lung ca niciodata. Poate si pentru ca ma pocnise o durere de cap din aia rapace, care dorea cu tot dinadinsul sa imi faca capatana sa zvacneasca in sunetul muzicii din casti pe care a trebuit sa o ascult la volum minim ca sa nu fac poc cu totul. Cu toate acestea am ajuns si acasa. Si ca un robotel, m-am schimbat in pijamale, am pus la downloadat minunatia de film si am asteptat cuminte timp de 9′ si mai bine ca sa vad filmul.

Era trecut de 10 seara cand m-am pregatit sa decolez sufleteste, cortical si organic in aventura propusa de Lars von Trier in Antichristul. Si nu vreau nicidecum sa ma apuc sa va povestesc filmul si astfel sa va stric placerea de a-l vedea si simti pe propria voastra piele. Dar asta nu inseamna ca nu pot sa va arunc niste informatii suplimentare care sa va faca sa il vreti si mai mult.

Una ar fi distributia: Willem Dafoe & Charlotte Gainsbourg. Americanul cu o fizionomie mai mult decat interesanta prin ridurile sale de expresie atat de provocatoare poate starni pasiuni ascunse in femeile carora le face placere sa se uite si la specimene masculine originale vizual, nu neaparat idealuri de frumusete masculina in viata. Ma recunosc vinovata aici. Mai ales dupa ce am avut ocazia sa il vad si jucandu-si rolul din Antichrist. Lovely! Simply lovely!

Cat despre Charlotte, este just sa afirm ca este fiica tatalui sau, respectiv Serge Gainsbourg care in copilaria mea cea timpurie canta impreuna cu Jane Birkin cantecul care i-a consacrat si care i-a facut pe baietii puberi ai acelor timpuri sa suspine: Je t’aime, moi non plus! Cu un accent englezesc caruia iti este dificil sa ii rezisti, insotit de o dictie perfecta si o mimica de o frumusete raw fascinanta, protagonista Antichrist-ului s-a afirmat in lumea actoriceasca intotdeauna prin roluri dense si ciudatele care sa se potriveasca cu firea si zvacnirile sale interne de interpretare dramatica.

Ulterior vizionarii filmului am citit un pic despre filmografia lui Lars von Trier ca sa stiu si io unde sa incadrez pelicula care tocmai ma bulversase pana peste poate. Imaginati-va ca undeva pe parcursul dezvaluirii plot-ului antichristic stateam pe fotoliul meu cel visiniu cu genunchii la piept si gluga hanoracului trasa peste cap si acoperindu-mi cu parte din mea gura si nasul. O scena in mod special (o sa va dati voi seama care, daca o sa va uitati la film) m-a facut sa reactionez fix asa cum o faceam cand eram pustoaica si ma uitam cu ai mei la Falci. Adica sa vreau sa ma ascund sub masa doar ca sa nu vad ce urma sa se intample.

Dar nu am facut asta acum pentru ca masa mea e una de cafea si mi-ar fi fost un pic cam greu sa ma pitul supt dansa. Dar mana la ochi tot am pus-o! :)) Dar cinste lui Lars ca m-a spariat in halul asta, ca io mi-s mai din toporisca cand vine vorba de filme, si nu ma cuprinde spaima asa usor. Eh, dar el a reusit! He did it, he did it, si pentru asta merita toata stima si respectele mele! Sa traiti dom’ Lars! 😉

Revenind totusi la includerea filmului in operele complete ale lui von Trier, cica Antichrist (2009) face parte dintr-o trilogie pe nume DEPRESSION TRILOGY din care fac parte: Antichrist (2009), Melancholia (2011) & Nymphomaniac (2013). Mai mult decat atat, trilogia DEPRESSION este chiar a treia trilogie von trierista dupa EUROPA TRILOGY care include filmele The Element of Crime (1984), Epidemic (1987) & Europa (1991) si GOLDEN HEART TRILOGY care include peliculele Breaking the Waves (1996), The Idiots (1998) & Dancer in the Dark (2000). Exista si o a patra trilogie intitulata USA: LAND OF OPPORTUNITIES TRILOGY care cuprinde filmele Dogville (2003), Manderlay (2005) & Wasington (la care filmarile nu au inceput inca).

Evident fiecare trilogie are un laitmotiv care ii contureaza si firul dramatic, adica:

– EUROPA TRILOGY: Traumele Europei din trecut si viitor;
– GOLDEN HEART TRILOGY: Eroine ingenue care reusesc sa isi mentina “inimile de aur” in pofida tragediilor personale pe care le traiesc;
– DEPRESSION TRILOGY: Personaje care se lupta cu depresia sau durerea sub diverse forme;
– USA: LAND OF OPPORTUNITIES TRILOGY: Evolutia personajului Grace intr-o America de odinioara stilizata.

Un al treilea motiv care cred ca va si ultimul pe lista mea personala de “Why actually watch this freaking movie?” cuprinde 3 sub-motive ca sa ma aliniez si eu obsesiei trinice a lui Lars von Trier: spectaculos, simbolic si inspaimantator. Ca-n titlu. Mi se pare absolut fantastic cum acest regizor danez cuprins de niste stari depresive intense a reusit sa cuprinda intr-o pelicula de aproape 120′ atatea teme existentiale, simboluri si imagini neo-noir. Chiar am avut impresia ca filmul a fost facut intr-o colaborare dubioasa cu Jung pentru ca imi apareau atatea imagini arhetipale in fata ochilor incat imi era chiar destul de greu sa le cuprind si inteleg pe toate. Reprezentarile celor THREE BEGGARS: GRIEF, PAIN & DESPAIR in animale mi s-a parut a pure touch of genius.

Pe IMDB filmul e cotat cu doar 6.6. Cotatia mea pur subiectiva se invarte undeva intre 9 si 10. Dar repet, este pur subiectiva. Si cum observa foarte multa lume care imi cunoaste gusturile in materie de filme, mie imi plac filmele grele, cu semnificatie si socante vizual. Daca impartasiti macar parte din gusturile mele, vi-l recomand. If else, puteti sa alegeti ceva mai american si comercial… Oricare ar fi alegerea voastra va doresc: POFTA BUNA! 😉

Oct15

Tratameeent!

Posted on by
Tratameeent!

Impinsa de la spate de vizionarea a 1-2 episoade din productia hboista mioritica In Deriva, m-am reapucat de tratament. De In Treatment, mai precis. Putine femei ii pot rezista lui Gabriel Byrne si accentului lui de englez sofisticat si subtil in acelasi timp. Ne place, place, place. Grav!

Si cu atat mai putine femei care au o oarescare legatura cu consilierea si psihoterapia. Psihanalistele cred ca deja uda canapelele. :)) Sunt prea grosolana pentru o zi de luni? 😛

Si cum ma uitam eu la primul episod al seriei americane incercam sa read/hear between the lines. Si ma mai duceam catre Marcel Iures-ul nostru care pentru mine are o moaca un pic cam grava pentru un psihoterapeut. Doar nu vii la terapie ca sa te sperii de omul din fata ta, sau sa iti imaginezi ca tot ceea ce iti spune el este de o seriozitate si o gravitate apocaliptica. On the other hand, Gabriel Byrne e smooth si carismatic.

Primul episod o are ca protagonista in rolul “pacientului” – asta ca sa respectam pana la capat paradigma psihanalista, nu pentru ca mi-ar face mie vreo deosebita placere sa imi denumesc clientii pacienti, pe Laura o bunaciune de asistenta medicala cu ceva issue-uri nasoale de atasament si relationare. Formatul serialului este ca timp de 30′ telespectatorii sa fie ca niste muste pe tavanul unui cabinet de psihoterapie psihanalitica carora le este dat sa poata vedea si auzi tot ceea ce se petrece in acel cabinet.

De la drame, tipete, plansete, nebunii – mai mult sau mai putin demonstrative, rasete, recapatari de speranta, dat de ultimatumuri si reconsiderat de vieti. Ochiul meu paranoid si cu pretentii de profesionist in domeniu s-a holbat 30jde minute la interactiunea dintre dr. Paul si Laura incercand sa sublinieze mental partile interesante si critice din relatia terapeutica.

De la sine inteles mi-a fost faptul ca relatiile terapeutice cu persoane de sex opus sunt tricky pentru ca apar interferente cu relatia mama – fiu si respectiv tata – fiica, precum si cu relatiile de cuplu. Pai cam asa se intampla si cu aceasta diada terapeutica din nefericire pentru dom’ doctor Paul. Pentru ca pus in situatii de genul asta, si psihanalist fiind, singura optiune viabila este sa folosesti cum altcumva decat terapeutic toata povestioara de amor si pasiune nestavilita.

Transfer si contratranfer gen! Si sa te rogi la toti sfintii, inclusiv tata Freud si unchiul cel mistic de Jung sa mearga toata smecheria si sa nu te trezesti cu pacienta, vorba aceea, calare peste tine incercand sa… vorba aceea. Si cum sedea Paulica fara frica asa in fotoliul sau ascultand-o pe Laura Balaura povestind despre cum parca si-ar fi tras-o cu unul in toaleta unui bar, domnisoara pacienta s-a dat in fapt.

Ca vezi Doamne, nu a putut merge pana la capat cu the whole thing pentru ca i-a aparut in minte imaginea terapeutului si s-a gandit cum pana ei o sa povesteasca asta in terapie. Eh, pana la urma s-a descurcat cu povestitul folosind un surplus de amanunte care il cam faceau pe Paul sa transpire.

Si ea, draga de ea, dupa ce s-a demostrat acolosa pe canapea, marturisind si apoteoticul final al escapadei sale sexuale a luat-o cu astupus si somatizare, de i-a botezat si toaleta lui Paul cu ceva varsaturi istetice. Boooon! Pana aici parca nu-i asa de rau…Sau da?

Cert e ca daca te bagi in terapie, in calitate de terapeut tre’ sa te astepti frate la tot felul de situatii care mai de care mai inedite. Inclusiv ca un client sa iti povesteasca treburi sexuale asupra carora planeaza un mega-sentiment de culpabilitate care il face in cele din urma sa dea la boboci doar-doar l-o scoate din el macar pe calea asta.

Ceea ce mi s-a parut cu adevarat skillful din partea crew-ului regizoral a fost modalitatea in care au punctat niste elemente esentiale la Laura cum ar fi:

– mimica seducatoare, care transmitea non-verbal mesaje de lust cu duiumul spre bietul Paul;
– machiajul de femme fatale semi-sters de la bocit: neagra de jur-imprejurul ochilor ei cei albastri si rosie pe bot;
– vestimentatia ravasita ca dupa o noapte de agonie si extaz: rochia neagra foarte mulata, dresurile negre rupte si sutienl rosu-grena care era foarte usor vizibil prin decolteul ei generos;
– tocurile rosii pe care se tinea nu foarte bine;
– parul ciufulit pe care si-l aranjeaza cu grija dupa ce termina conversatia cu toaleta lui Paul;
– schimbarea la fata dupa episodul de varsaturi: intr-o femeie debusolata cu machiajul intins si privirea tulbure, renaste intr-o tipa mai calma, curata pe fata si cu ochii tristi.

Nu am apucat sa vad toata seria In Treatment asa ca de data asta ma voi tine de ea, religiously si poate (cine stie) din cand in cand o sa va mai povestesc si voua ce excretii mentale am avut in urma episoadelor sau poate chiar revelatii stralucitoare. Io zic ca daca aveti timp si stare, si va simtiti in stare puteti sa va rupeti 30′ din viata cotidiana pentru a vedea un serial facut cu cap…

Oct13

International Tattoo Convention Bucharest – Impresii & Expresii

Posted on by
International Tattoo Convention Bucharest – Impresii & Expresii

Io cand zic ca ma duc la conventie, apai ma duc. Si dusa am fost. Tocmai pana-n capatul Militari-ului la frumoasa si industriala locatie numita generic Turbohalle. Turbo, probabil de la fabrica in care a fost amenajat venue-ul, cat si de la bodega pentru nunteli de langa, Turbotequilla. Halle pentru ca e ditaaaai hala, cu ecourile aferente.

Lume multa si nu neaparat selecta, dar majoritatea tatuati. Unii chiar din cap pana in picioare. Dar nu Yakuza style. Aia ar fi fost simpatic de admirat, insa ai nostri pustani sau tineri tatuati prezenti la mega-happening-ul week-end-ului erau mai degraba compulsivi, decat inspirati de ceva traditii ancestrale. Asa ca s-au umplut de cerneala ca sa fie, pentru ca aveau “spatiu inca liber” si nu neaparat pentru ca fluturasul, aripioara (aia ca la Alldays sau Always) sau dracusorul ar insemna ceva esential in existenta lor.

Sunt rea. Stiam asta deja, dar nu prea vreau sa ma abtin, ca-s la mine acasa. Si vorba aceea, omul la el acasa isi pune poalele in cap. Asa si io. Ma exprim. Cam critic, dar cat se poate de autentic. Organizarea intregului eveniment a fost eh, ok: locatia, super faina, muzica rocareasca, on the side tasteful striptease shows si stand-uri peste stand-uri cu tattoo artist @ work.

Cam mult fum de tigara si un pic cam prea multa vanzoleala care nu prea se potrivea cu activitatile de tatuat live care implica un spatiu linistit oarecum si steril mai ales. Cubiculele existau, dar nu erau incadrate in sticla/plexiglas cum as fi gandit eu toata treaba. De exemplu, la B’estfest au fost unul sau cel mult 2 saloane de tatuaje care apareau sub forma unor cuburi transparente, izolate si fonic probabil. Aici nu prea s-a respectat regula asta, probabil si legata de aspectul bugetar, fapt pentru care nu m-a prea incantat ideea de a ma tatua la fata locului.

Poate si pentru ca, pentru mine experienta tatuarii este una aparte. Imi trebuie o stare, un setting, un om si conditii maxime de igiena. Pragul meu de durere este destul de scazut, dar nu vreau sa fiu inconjurata de screaming people sau de cheering people. I don’t need no cheering. Just peace, quiet, good music and some Coke. Cred ca am mai scris despre cum am inceput sa am oaresce alergii vizuale la tatuaje meaningless sau facute cu sarma intr-o dugheana. Evident ca ochiul meu critic a prins ceva highlights in sensul asta si la acest eveniment.

Ce-am vazut? Ia sa scormonesc un pic in memorie. Paaaai am vazut tatuaje intre sani la cateva gagici which is kind of a major no no for me. Frate ai tate, sunt doua, sunt mari, sunt mici, nu conteaza, dar intre ele nu ar trebui sa fie nimic desenat. Fara inimioare, floricele, stelute sau gherute. Exista locuri muuult mai dornice sa primeasca ceva cerneala, deci hai sa scutim capul pieptului de aceasta operatiune, shall we? Am mai vazut tatuaje in cot: soare, spirale sau panze de paianjen. Mneaaaaah! Bad vibe, prison style. No me gusta para nada!

Am mai vazut tatuaje pe gat, si imi amintesc un tip peste care am dat vizual de vreo 2 ori cat m-am invartit pe acolo. Avea parca un trandafir cu ceva frunzute simetrice pe parti. Nush de ce nu prea mi s-a parut potrivita tema pentru un tip in primul rand, cat nici locul care este prea vizibil. Din punctul meu de vedere, cand iei decizia de a te tatua ar trebui sa te gandesti ca eventually o sa imbatranesti, o sa fii pus in anumite situatii sau medii, sau o sa te intalnesti cu anumiti oameni care nu fac parte din the whole tattoo state of mind. Si care or sa se uite ciudat la tine, care or sa te judece si de ce nu, or sa aleaga sa nu te aleaga tocmai pentru ca ai tatuaje la vedere. Asa ca prefer sa imi tin tatuajele la caldura, ca sa ma simt eu confortabil.

Daca vreau sa go crazy and show it all, este fix my choice and my crowd. 😉 Un lucru pe care il vad destul de des in ultima vreme este fenomenul tipelor usor over-weight dar cu foarte multe tatuaje si pierce-uri care parca vin sa compenseze problema greutatii. In ceea ce priveste greutatea nu vreau sa ma pronunt, pentru ca I’ve been there and I’ve done that, dar nu cred ca e cea mai buna idee sa te acoperi cu tatuaje pentru a distrage atentia. Cel mult pentru a o atrage…:)

Preumbrandu-ma prin Turbohalle am dat si peste un stand cu tzoale dragut, chiar la intrare, de unde am achizitionat o frumoasa piesa de vestimentatie gotica la un pret accesibil maselor. Nu spun ce! Surpriza! :)) De bine ce ma tot conversam in engleza cu turcoaica mea, m-am trezit in fata standului vorbind aparent singura in engleza. Tipa de la stand m-a intrebat ceva evident tot in engleza crezand ca mi-s vreo straineza. Io setata pe engleza, i-am raspuns tot in engleza, dupa care m-am debutat spunandu-i ca putem vorbi in romana, ca nu-s vreo straina, dar sunt pe aici cu o prietena de peste hotare, care tocmai ce descoperise si ea un stand simpatic cu stickere.

Este mai mult decat evident ca femeile nu trebuie lasate sa umble foarte mult cu bani la ele pe langa magazine cu haine, bijuuri sau all sorts of stuff. Invariabil se vor intoarce acasa cu a bunch of shit mai mult sau mai putin useful si cu un zambet blank pe mutra.

Si totusi, by far the funniest thing care mi s-a intamplat in cele vreo 2 ore petrecute la conventie, a fost incercarea (nereusita din pacate) de a-mi achizitiona si pune un nou cercel in nas. Nu mi-a luat foarte mult sa gasesc stand-ul cu pierce-uri. Cat nici sa vorbesc cu tipii de pe acolo ca sa gasesc un cercel rotund simplu pe care sa mi-l bag in nas.

Odata gasit si cumparat, l-am provocat pe tipul de acolo sa ma ajute cu introducerea lui in nasul meu. El a inghitit in sec, ca si cum ar fi fost chemat la lupta, si a zis hotarat:

“Bine, hai vino dupa tejghea!”

M-am conformat ca o femeie tacuta si supusa ce nu-s si m-am asezat pe un scaun. El s-a uitat la mine, la nasul meu, la cercelul nou si m-a intrebat temator:

“Crezi ca poti sa ti-l scoti singura pe cel pe care deja il ai?”

Io nemaiefectuand aceasta operatiune de ceva vreme i-am raspuns brusc:

“Nu!”

El a inghitit din nou in sec, si vazandu-l usor contrariat, am incercat sa il scot. Si am reusit, cu sange cu tot tasnind. Nu stiu daca ii era frica de sange, dar s-a cam albit la fata cand a vazut ca iese sange. Io eram ok. S-a dezinfectat tacticos si pe urma s-a aplecat spre nasul meu cu cercelul cel negru desfacut.

Si da-i nene si impinge. Da-i cu push..Si-nca…Nimic…Baga-mi-as…Mi-as baga, da’ nu intra…Hai cu ma-ta! Nimic! Offff….Hai maaaa…

Concluzia omului:

“Imi pare rau, dar nu te pot chinui asa. E clar ca gaura ta e prea mica pentru grosimea cercelului!”

Usor bosumflata i-am zis:

“Da, dar io vreau un cercel rotund sa mi-l bag in naaaaas!”

Vazand dorinta din ochii mei, omul mi-a intins o carte de vizita si mi-a spus ca daca ii dau un mail, imi poate face comanda speciala pentru un cercel cu diametrul de 0.8 mm pentru gaura mea cea mica. Am zambit, ca si cum as fi obtinut o victorie, macar partiala si am plecat.

Turcoaica mea deja radea in hohote si ma intreba “Whatafuck happened?”. Pai nimic, ca am gaura prea mica! Si a ras si mai tare, cum era si de asteptat.

Pana la urma it was worth the time pentru o sambata cetoasa de octombrie. Daca va pasioneaza si vreti sa va distrati un pic puteti investi 10 lei si un drum lung pana dupa Pacii pentru tatuaje diverse, bazait de aparate de tatuat, oameni funky si muzica rock.