Category Archives: Existential Dilemmas

Once you get married…

Once you get married…

superman

… your whole life will be officially over! You can say “Good-bye!” to all your midnight downtown escapades with your friends. From now on it will be just lovey-dovey stay at home cooking breakfast, brunch, lunch, supper, dinner, snacks, meals for the godparents, grandparents and parents. Any time out you will have will be used wisely for food shopping.

Endless hours lost in commercial centers looking for the milk SHE likes, the bread HE likes, cleaning products and maybe, just maybe some clothes once in a while. Yes, your clothes shopping rituals with your girls/guys will shrivel and die in a great deal of pain. Only to be substituted by grabbing plain T-shirts and tights on your way to the cashier and throwing them on the pile of food and detergents. You really needn’t worry, cuz things will go for the best.

More time spent with your parents and his/her parents. Romantic nights doing dishes, laundry and cleaning every single inch of your “love nest”. Intimate discussions about rent, bills and monthly bank fees. Going to work as a respectable married person, flaunting your wedding band to all your friends and then taking it off when driving, eating, washing hands, writing, breathing, cuz it disturbs you a little bit.

You will eventually forget it on a sink counter, it will slip down the drain and end up in the sewage together with your whole life. You will feel suffocated by so many changes, choked by the person you have become, appalled at the single thought of even bearing/having an offspring with the person that lured you into such a deceiving trap and then it will happen. Two lines. Big belly. Hormones through the roof. Arguing day in and day out. Getting fat due to pregnancy or simply due to beerancy.

Waking up at night in cold sweat thinking about what are you gonna offer to your child. Feeling alone and helpless. Feeling irritated and surrounded by idiots. And one day in the future you will stop for a second, sit down and think out loud: Whatafuck am I doing with my life? Where did I disappear in all this shit?

Well, my darling, irrespective of your gender, you disappeared in moment you gave in to social pressures, personal fears and daily routines letting them shape the way you view yourself, long-term commitment and nonetheless, marriage. So, before you start rambling about the “shitty institution of marriage”, ponder how much of what will go out from your mouth is yours truly and how much comes from other sources that you have managed to “swallow” and not digest them properly… 😉

Tramvaiul circula deviat pe ruta control-abandon

Tramvaiul circula deviat pe ruta control-abandon

Spuneam deunazi, cu ceva tremur in degetele care tocmai tastasera curajos ca: “Good things never end… They just transform into different better ones!”. Mi-a luat ceva drum interior si timp de procesat experiente pana am ajuns la concluzia asta, dar mai devreme sau poate mai tarziu, dar pesemne nu prea tarziu… am ajuns. Faptic, viata reuseste sa ne delimiteze, uneori mai clar decat suntem capabili noi, protagonistii ei, s-o facem, experientele.

Inceputurile par a fi mai tot timpul timide, pline de indoieli si intrebari existentiale, anxietante. Dupa care lucrurile intra pe un oarecare fagas al cunoscutului, placutului si gestionabilului. Iar cand vine vorba de finaluri, suntem pusi din nou la incercare. Incercare, incercatoare, pot sa fac io fata la inca un final oare? Am uneori impresia ca oamenii se arata vizibil mai inspaimantati de finaluri, decat de inceputuri. The end of an era ends up tearing some of us apart to the point in which we are not sure which part of us is left after the whole experience. Acum poate oi fi devenit intre timp, pe nesimtite, budista de ma gandesc la ciclicitate in viata si impacarea cu sentimentul sfarsitului.

Intrebarea “Dar de ce a trebuit sa se termine?” se inalta ca o matra pe care o tot repetam in speranta obtinerii unui raspuns care sa ne mai linisteasca un pic anxietatea de abandon si sa ne mai dea ceva control, vreo 250 grame. Innaritu zicea ca sufletul ne cantareste mai mult sau mai putin 21 de grame. Asa ca restul gramelor care se pun si se depun vin din alte parti ale fiintei noastre. Controlul cantareste quintale pe care ajungem sa le caram in spate precum Sisif spre varful muntelui, tocmai pentru a realiza la fata locului ca bolovanul de control se rostogoleste pe versantul opus, asa ca trebuie sa o luam de la capat cu impinsul.

Nu vrem nici in ruptul capului sa renuntam pentru ca el, controlul, ne satisface o nevoie bazala, cea de siguranta, fara de care n-am avea nici cea mai mica problema sa ne expunem in fata sinelor de tren sau sa sarim de pe vreo culme in cautarea eternitatii. Cat despre abandon, siguranta si cu her frenemy abandonul, go hand in hand most of the time, in caz ca nu ati observat la voi. Va spun de la mine din gradina. Daca e cazul de final, despartire sau vreo schimbare abrupta de perspectiva, atunci sentimentul de abandon explodeaza in noi facand zob orice urma de luciditate, ratiune sau simt comun (si aici ma refer la simt comun chiar in sensul de simt comun, nu bun simt).

Have you ever felt abandoned?

Nameless_Struggle_I_by_Delun

Oau! Ce intrebare densa si nepotrivita. E vara… De ce sa ne gandim la abandon tocmai acum? Hai ca mi-a mai venit o intrebare in minte… Si mai si!

Have you ever been abandoned?

left_behind__by_mirandanelson-d4jpqh5

Teoria ne zice maiastru ca prima se trage clar dintr-a doua. Mai intai ti se intampla o intamplare intamplatoare care si te impregneaza precum o marca facuta cu fierul incins in cele 21 de grame de esenta pe care le posezi, dupa care viata iti aduce pe tapet experiente pentru a te ajuta fie sa procesezi acea marca pana la vindecare, fie sa o retraiesti over and over again la aceeasi intensitate dureroasa, daca nu si mai si, in incercarea de a redobandi… controlul pierdut.

Partea cu vindecarea este in realitate cam la fel de dificila precum suna. Nu se face de cu seara pana dimineata, cu una cu doo. Iti trebuie ceva constientizare, tenacitate si bunavointa. De cele mai multe ori, daca incerci vindecarea de unul singur acasa, experimentele tale se vor solda teribil, asa ca nu incerca asa ceva acasa! Ceea ce poti sa faci cu speranta izbanzii, este sa te duci spre un cadru specializat si sa te pui pe treaba de vindecare emotionala. Mersul la psihoterapeut are toate sansele sa se alinieze cu mersul la doctor, mersul la sala sau mersul la serviciu.

Toate sunt necesare pentru ca ne satisfac nevoi de care ne vorbea nenea Maslow in piramida sa non-egipteana. Daca nu mergem regulat la doctor, s-ar putea sa capatam nush ce boala care netratata, ne cam omoara. Daca nu mergem la sala, sfarsim niste plesti sedentare nefericite care fac febra musculara in drumul pana la paine si inapoi, fara neaparat de a declansa ceva endorfine prin miscari de genul asta. Daca nu mergem la serviciu, stam acasa, facand o gaura in canapea si stricand iremediabil butoanele de la telecomanda. Ajungem sa ne simtim singuri, inutili si sa nu mai vorbim de saracie. No work, no money. No money, no funny. No money, no food. No food, no life. No life, no dignity. Lant destul de logic nu?

Daca nu mergi la psihoterapeut atunci cand te “doare sufletului” si il lasi sa continue sa doara, alimentandu-l cu false sperante de vindecare prin trecerea timpului, sufletul tau nu va aprecia lipsa ta de luciditate si implicit, actiune. Psihoterapia ar trebui sa inceteze sa fie vazuta ca un lux, moft sau apanaj al nebunilor. Ca nu-i! Chiar deloc… Nu e nici fita, hipstareala sau boemie. Este o metoda de ajutor, oameni buni! Dar treaba cu vrerea de a fi ajutat in contextul in care simti ca nu te poti gestiona emotional pe cont propriu risca polemici multiple.

Formatorul meu imi spunea la un moment dat, referindu-se la motivatia clientului pentru a intra intr-un proces terapeutic ca: “Nu prea e indicat sa urci o baba cu forta in tramvai, chiar daca o vezi ca sta pe refugiu asteptand fix tramvaiul in care vrei tu sa o ajuti sa urce, presupunand ca ea nu poate sa urce de una singura! Cand va fi pregatita sa urce, baba ori va urca, ori va ruga pe cineva sa o ajute sa urce…”. Asemenea unui trecator ultrabinevoitor care se transforma usor in hartuitor la adresa doamnei in etate, psihoterapeutul le faciliteaza “urcarea in tramvai” oamenilor care vor, pe de o parte, si cer acest lucru, pe de alta parte.

In concluzie, dragi cautatori de comori ale controlului pierdut, napaditi de mrejele abandonului, seek comfort as much as you want in yourselves and others! If professional help is the thing that you want in order to heal emotionally, go out looking for your psychotherapist, cuz he/she is out there just waiting for you to realize that you want to go on the tram…

Controllll

This is ridiculous!

This is ridiculous!

8e5d52f16335dac1e5cb6514bf0cd7b5-d4qigy8

Ieri, mult dupa asfintitul soarelui, pe cand luna gigantica lumina selenar cerul pe alocuri innourat, ne intorceam acasa, moi et mon mec. In autobuzul in care ne aflam, din inertie, pe la Afi asa se urca o domnita mandra tare impreuna cu domnul din dotare. Expresia de rata careia tocmai i s-a plasat ceva putrefact supt cioc o plasa pe tanara in categoria domnisoarelor care au impresia (gresita de altfel) ca un bot de genul impresioneaza sau mai mult decat atat, transmite un mesaj senzual. Nicidecum! Caci nu suntem rate, slava Domnului! Ci oameni, respectiv femei.

Dar e, bag seama, grea treaba asta cu asumarea feminitatii si purtarea ei in masura potrivita corpului fiecareia, precum si modularea ei in functie de ocazie si context. Anyway, dupa ce ma decid sa o scanez de sus in jos pe pustoaica de vreo 20jde ani, in plin proces de scan, pupilele-mi se blocheaza pe manusitele sale, care nu prea cadrau nici cu botul de rata anterior vizionat, cat nici cu apartenenta ei din oficiu la specia umana.

Am vazut multe la viata mea, dar asa ceva mai rar Bibicule, oricare m-ai citi acum! Stimabila avea in posesie 5 perechi de ghiare da plastec, aplicate la vreun salon da fitze a caror lungime individuala am aproximat-o intre 5-10 cm, mai mult spre 10, stimati cititori. Lungimea conta cu siguranta pentru tanara domnita, precum si forma de ghiara, adicatelea ascutita de puteai lua lejer indeajuns de multa sare sa-ti pui in salata, dupa gust. Ce-i drept, nu erau negre, asemenea ghiarelor autentice de animal, cat nici tocite la dimensiuni propice vanatului. Un lucru era cert: cu niste unghiute ca acelea, cam greu sa faci orice fel de job, if you know what I mean.

Pentru cititorii mei mai pudibonji, scuzati-mi retrospectiv franchetea, dar asta mi-s, oameni buni. Impopotonate cu sclipiciuri fel de fel si lacuite pana la Sfantu’ Petru si-napoi, ghiarele poseseroarei se odihneau pe bara autobuzului, incercand sa nu stea prea mult in calea mainii care primise comanda de la cortexul ascuns al domnisoarei sa se tina ca altfel pica si-si strica frumusete de manichiura. Simtindu-se privita, juna s-a intors brusc catre noi, ne-a aruncat si domnia sa o privire dojenitoare, dupa care a bolborosit ceva despre cum “bine ca nu v-ati uitat si la nush ce…” in timp ce incerca, mititica, sa-i aseze gluga de la vesta barbatului cu care calatorea.

Incercarea morte a avut, caci poznasa gluga nici ca s-a lasat intoarsa pe partea cealalanta asa cum tot se chinua protagonista noastra sa intreprinda. A renuntat in cele din urma la a-l aranja pe barbat, dar botul persista parca si mai arcuit. Of Doamne, mare ti-e gradina, si multe fete pe post de pseudorate baga spaima in bietele ratuste autentice care sfarsesc cu ditamai criza de identitate! Soseaua era lina, stopurile verzi si uite-asa a ajuns mandra domnita la statia destinata.

A coborat, lasand o urma de regret si dorinta de a explora pe viitor specimene asemanatoare. Noi, am ramas de prosti in post, leganandu-ne gravitational de bara si cu o urma metafizica de baluta in colturile gurii.

La nici cinci secunde distanta, focoasa nucleara (recte io) izbucneste: Bai, pe bune?

Balaiul replica: Pe bune ma, pe bune!

Continui inflacarata: Io cred ca in cuplu, daca tii la persoana de langa tine, si nu e vorba de un one-night-stand, ca partener ai obligatia de a-i spune omului de langa tine cand e ridicol, frate! Nu se poate asa ceva!

Am reusit, si de data asta, sa-mi cufund barbatul intr-o dilema conceptuala. Fara sa graiasca imediat, mintea lui a inceput sa construiasca rationamente in cod binar: Adica stai oleaca… Ea isi pune unghii lungi precum prajinile, ca asa ii plac ei, iar el e vinovat ca nu-i spune: Auzi draga, ia mai termina cu prostiile astea ca esti ridicola!

Dupa care blondul isi comuta focusul de pe dialogul interior spre dialogul exterior si plaseaza o intrebare intrebatoare: Tu vrei sa-mi spui ca ai vrea ca de fiecare data cand io consider ca faci/porti ceva ridicol, sa-ti atrag atentia?

Io deja alimentata cu benzina furnizata de Rusia chinezilor, zic: Pai, uite daca cei doi parteneri de cuplu fac o intelegere in sensul asta, si tipa il intreaba pe tip: Bai, imi sta bine sau sunt ridicola? atunci da, e ok. Dar nu asa din oficiu, ca atunci poate fi perceput ca agresiv.

Codul binar din capul balaiului tocmai se crapa sub greutatea spuselor mele si conchide apoteotic: Soooo, daca tu (te) porti (ceva) ridicol, io ar trebui mai intai sa astept sa ma intrebi tu daca cumva e ridicol, dupa care sa iti spun ca e ridicol. Altfel nu!

La care io, candida: Da, pentru ca relatiile de cuplu ar trebui bazate pe sinceritate intotdeauna…

Analizand retrospectiv discutia noastra de aseara pot spune cu mana pe inima ca femeile sunt o specie rara, fie ca aleg sa-si puna unghii kilomentrice, fie ca te invita languros sa pasesti in lumea lor intortochiata cu valori si mesaje duble pe care niciodata nu pari sa le poti deslusi cum trebuie. Astea suntem, frate! Dar cum ramane cu ridicolul? De el cine are grija?

In cautarea unei definitii obiective a termenului, m-am repezit spre DEX care zice-asa: RIDICOL = care starneste rasul sau batjocura; foarte mic, neinsemnat, derizoriu, caraghios. Nu mi-a fost deajuns, caci am vrut si ceva sinonime pentru RIDICOL. Si-am gasit: comic, rizibil, absurd, derizoriu, fara importanta, minor, burlesc, grotesc, glumet, hazliu, satiric, caraghios, hilar, neserios, de nimic, fara valoare, ilariant.

Si-am mai gasit si termeni de definire ai FEMEII RIDICOLE = paiata, marioneta, momaie, sperietoare, paparuda, laiata, zdrentaroasa. UAU! Aceste cuvinte ne doare, chiar daca nu ne identificam cu dansele, dar ne doare din principiu.

Sa fie oare ecourile materne care se tot aud in urechea interna recurent: Trebuie sa ai simtul ridicolului! Daca ma vezi vreodata ca devin ridicola, te rog sa-mi spui! Din cand in cand, dupa o varsta e bine sa te mai si uiti in buletin inainte de a te imbraca intr-un fel, ca s-ar putea sa fii ridicola si sa nu-ti dai seama? Tot ce se poate, dar ridicolul feminin e un lucru de ocolit daca se refera la neinsemnare, batjocura, fara de valoare, neseriozitate.

Daca vorbim insa de ilar, comic, burlesc, grotesc, hazliu, satiric sau caraghios, atunci lucrurile se schimba in cazul meu, intrucat nu am nici cea mai mica problema in a jongla cu aceste stari de agregare ale fiintei mele interne si externe. Chiar deloc! Ba mai mult, cred ca pentru a invata mai multe despre cum esti, cand esti intr-un anumit fel, e chiar indicat sa te pui in cat mai multe posturi de aceasta factura.

Morala: Dragi doamne, domnite si domnisoare, rogu-va nu va luati foarte mult in serios caci viata e destul de serioasa si asa, dar nici nu va duceti spre tenebrele paparudesco-momaiesti, caci e cam greu sa va scoateti la lumina cu capul sus dupa aceea.

Ridiculous_by_Hadiya

Confuzzleness

Confuzzleness

puzzle_by_amrodel-d5k5yfe

Cateodata am niste stari… care nu seamana intre ele, dar nici cu alte stari pe care le-am avut. Tind sa devin posesiva cu ale mele stari. Bune sau nebune, un lucru e cert: ale mele is! Intr-un moment neinstarit, adica fara de stari, mintea-mi umbla hai-hui la definitii pentru ciudateniile emotionale pe care nu prea imi vine sa le incadrez niciunde.

Si asa mi-am adus aminte de unul dintre cuvintele inventate de spumosul Max Horowitz din animatia “Mary and Max” pe care l-am vazut la editia de anul acesta a Anim’est-ului. Un cuvant care pare sa se cam potriveasca uneori cu plasmuirile mele emotionale auto sau heterogenerate. Confuzzled! A vivid combination of the feeling of being confused and puzzled at the same time.

Nedumerire si confuzie intr-un melanj deranjant de simtitor. Ce-i de facut cu o astfel de stare? Oare cand mi-s confuzzeled, mai sunt in stare de a accesa acea doza de claritate a mintii salvatoare? Sau cu cat incerc mai abitir sa ma abat de la my confuzzelness, cu atat ma trage intr-insa? Simt ca trebuie sa operationalizez un pic termenul, ca sa nu par a vorbi despre cai verzi pe pereti.

E ca si cum iti fuge pamantul de sub picioare. Numai ca nu-i disperare. Si nici furie. Pentru ca exista o doza de control pe care il autoaplici precum alifia pe sale ca sa diminuezi orice simtaminte extreme din triunghiul disperare-furie-tristete. Asa ca sentimentul secund ramas, e ca gustul dulce-amarui de dupa gustarea unei ciocolate amare-amare. Habar n-ai cum ar trebui sa reactionezi.

Parca nici nu ti-ar veni, dar stii undeva in adancul tau ca trecerea la actiune e iminenta pentru supravietuire. E atunci cand crezi ca stii ceva, de fapt cand esti aproape sigur de ceva, si dintr-o data afli ca nu prea e asa. Numai bine zicea un prof’ de-al meu impresionant de intelept pentru varsta sa ca nu-i ok sa te atasezi foarte tare de de convingerile si credintele tale.

Intrucat asta nu face altceva decat sa-ti incetoseze privirea. Si uite asa aparu si confuzzelness-u’ de care va tot sporovaiesc de vreo cateva randuri incoace. Ca o naluca mi-a aparut amintirea auditiva a unei melodii noi de la Luna Amara care canta despre metamorfoza oamenilor in relatii si disponibilitatea lor, a oamenilor, de a investi efort in a se (re)cunoaste si iubi unul pe celalalt. In spite of it all! De a mentine viu sentimentul ala puternic care i-a facut sa isi doreasca mai presus de orice sa fie impreuna pe o perioada nedeterminata.

Confuzzelness-ul meu are o legatura concentrica cu mesajul melodiei. Ca am si io o varsta si incep a-mi pune intrebari pe care nu mi le-am mai pus pana acum. Din alea non-retorice, dar cu un ecou emotional naucitor.

Oare mai stii cine sunt?
Cum sunt?
Oare vezi ca m-am schimbat?
Oare mai vrei sa ma cunosti asa cum sunt acum?
Oare imi mai amintesc de tine, cel de altadata?
Cum erai tu?
Oare pot accepta ca te-ai schimbat?
Oare mai vreau sa te cunosc acum cu aceeasi dorinta cu care te-am sorbit dintr-o inghititura atunci?

Dar stii care-i partea cea mai buna a starii mele confuziv-derutate? Ca ma duc spre dansa cu capul inainte pentru a iesi mai apoi cu capul sus! Intotdeauna cu capul sus si speranta cat cuprinde! What can I say, I fucken love puzzles man, especially the confusing ones!

Puzzle_by_anice1994

Economia relationala

Economia relationala

Dau si primesc… Cum stii ca ai investit indeajuns de mult intr-o relatie? Incat sa merite…

Sa merite ce? Timpul? Efortul? Deschiderea?

Oare societatea moderna ne indeamna pe nesimtite sa ne raportam la relatiile semnificative din vietile noastre ca la niste tranzactii consumeriste? S-a terminat una… Incepe alta… Nu e bine sa ramai pe sec. Asa cum iti schimbi telefonul o data pe an ca devine “so last year” ar trebui sa-ti revizuiesti si atitudinea in raport cu your (in)significant other?

Daca ma sprijin pe-un axon sprintar pot deduce oarecum logic ca relatiile de cuplu implica un give & take constant.

Acum proportiile acestui raport dau muzica pe care se joaca meciul de putere.

Dai prea mult + Primesti prea putin => Ti-o iei.
Dai prea putin + Primesti prea mult => Te sufoci.
Dai prea putin + Primesti prea putin => Karma.
Dai prea mult + Primesti prea mult => Sufocare la patrat.
Dai cat trebuie + Primesti cat trebuie => Jackpot.

Cat trebuie pentru cine? Pentru tine… pentru celalalt? Pai la dat ar fi cazul sa te gandesti la nevoile celuilalt, cat si la (ne)putintele tale. Foarte adesea dam sub auspiciile altruismului relational, care ascunde de fapt un snop de nevoi proprii al caror termen limita de satisfacere a trecut de mult.

Cred in echitate inainte de toate. Si mai cred in dragoste mare si tare care kicks economy’s ass. Si da, chiar ne sta mai bine zambind. Sa nu facem economie la asta!

Sunset_and_moonrise_by_ahermin