Am stat ceva sa pitrocesc mental ce as putea scrie in cel de-al o sutelea post de zvacnire interioara care sa fie interesant si totodata festiv. Si o sa aleg ceva simplu, dar esential pentru devenirea mea ca scriitoreasa: Cum am inceput io sa scriu?
Asa ca daca va tine, dezlegati-va toate cenzurile si puneti-va centurile pentru ca pornim la drum! 🙂 Vorba Lanei, I was always an unusual girl, si pana la un punct in viata am vazut doar partea intunecata a acestei realitati si anume ca nu-s ca ceilalti, deci I don’t belong, deci aoleo si vai de mine. Treptat mintile mi-au repopulat creierul napadit de supraemotionalitati si am descoperit ca, culmea, being different makes the difference.
Am franturi de amintiri de la gradinita cand faceam pe clasicele caiete de caligrafie bastonase si liniute, descoperind care-i treaba cu creioanele si implicit cu scrisul sub o forma sau alta. Si printre flash-uri trecute imi apar momentele in care ma umpleam de grafit pe mana, pentru ca treceam cu mana peste ceea ce tocmai scrisesem fiind stangace de profesie. N-am experimentat nici un dramatism de genul legatului mainii stangi la spate ca sa ma aliniez in randul dreptacilor.
Tin minte ca atat “doamna” de la gradinita, cat si invatatoarea odata ce mi-am dat un upgrade schimband gradinita pe scoala ma intrebau daca nu vreau cumva sa incerc si cu dreapta. Raspunsul meu era de fiecare data ferm si plin de sinceritate: NU!
Si daca tot ne ducem pe firul amintirilor din copilarie, nu pot sa omit o faza care mi-a ramas intiparita: taica-meu, ditamai muntele de om, care incerca folosind o voce suava sa ma determine sa scriu si cu dreapta. Io zic ca abordarea a fost una inteligenta pentru ca nu mi s-a interzis niciodata sa scriu cu stanga, ci am fost oarecum incurajata sa ma duc spre ambidexteritate. Dar n-a fost chip. Io am incercat, numai ca mana mea dreapta ma cam facea de rusine la coordonare si concentrare pe detalii. Mai pe sleau, cu dreapta scriam ca un copchil cu ceva probleme de procesare. Cu stanga in schimb ma rupeam in bucle caligrafice si figuri. Asa ca m-am impamantenit ca stangace.
Partea de-a dreptul amuzanta e ca normalitatea mea intr-ale scrisului era (naturlich!) alta decat normalitatea tancilor de varsta mea. Mie mi se parea firesc ca daca scriu cu stanga, trebuie sa scriu de la dreapta la stanga si nu de la stanga la dreapta cum scriau ceilalti. Si am exersat la greu… pe peretii din sufragerie si din camera mea.
Cu creioane de ceara de culoare rosie (preponderent) scriam si io ce vedeam in abecedar, respectiv clasicele: Ana are mere, mama, Nina, etc. Pana s-a prins muma ca nu-i a buna. Vreun neam indepartat de iudeu nu eram, asadar trebuia sa ma linistesc cultural, cat si caligrafic si sa scriu de la stanga la dreapta. Si de aici au inceput invariabilele foi de caiet manjite cu grafit, cerneala sau pasta de pix pentru ca mana mea functiona asemeneni unei masinarii: mai intai scria frumos si apasat cu degetele parca lipite de creion, dupa care venea partea laterala a palmei odata cu inaintarea randului si manjea scrisul proaspat.
Pana pe la sfarsitul scolii primare, scrisul a fost o problema de logistica care includea: cum tinem creionul, cum sa nu apasam pe stilou pana infundam penita, cum arcuim l-ul, cum facem m-ul si n-ul ca sa se distinga de i si u, din astea. Dupa care au inceput compunerile hardcore si comentariile grindcore. Si de aici s-a complicat treaba, iar imaginatia mea a inceput sa o ia la galop mai ceva ca un cal naravas. Da-i cu metafore, comparatii, epitete, propozitii, fraze, interjectii.
Prima compunere cred ca avea in subiect o barca si un lac (parca!) si am facut-o varza pentru ca am incercat un pic prea mult sa interpretez textul si m-am pierdut in papurisul adaptarii unde la final scrierea mea nu mai avea absolut nici o legatura cu textul initial de comentat. Cum era si de asteptat colegii au ras si cu deriere-ul de mine si creatiile mele literare de inceput. Dar asta nu m-a oprit. Si am continuat cu comentarii la Calin file de poveste, Dascalita, Romeo si Julieta, Enigma Otiliei, O scrisoare pierduta si Caii la fereastra.
Luceafarul mi s-a parut over-rated si comercial asa ca am refuzat din principiu sa imi aduc vreo contributie originala la deja bine-cunoscutele comentarii care ne erau indesate pe gatlej. In paralel mare mi-a fost mirarea sa vad ca pot face eseuri si in engleza, si inca unele chiar bunicele. Aveam idei care pur si simplu nu se mai opreau cand vedea vorba de comentat sau analizat vreun text. De bine de rau mi-am zis ca daca tot ma pricep sa-i comentez pe altii, ce-ar fi daca as scrie si io de la mine putere cate ceva.
Pffff, si de aici s-a imputit oleaca carameaua pentru ca zici ca trageam la jug. Aveam un mega-trac desi nu era ca si cum mi-ar fi luat cineva cu forta scriiturile. In jurnale ma desfasuram libera si voioasa, dar in incercarile mele un pic mai literare era vai si amar. Writer’s block! Si tot citeam gandindu-ma ca pana la urma asta o sa ma ajute sa devin mai cursiva in gandurile asternute pe hartie.
Si-am scris de la vise, amintiri, asteptari, povesti, poezii cu rima mai mult sau mai putin alba pana cand anul trecut mi s-a pus pata si mi-am zis: Imi fac blog! Imi fac blog sa scriu de toate, in stilul meu particular pentru ca vreau sa fiu citita. Citita si comentata ca sa cresc un pic literar. Nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa scriu 100 de posturi intr-un an, dar uite ca am facut-o si pe asta. Singura, singurea, doar io si mintea mea.
In romana, in engleza, in romgleza, in spaniola, in franceza, in principiu cum imi ieseau ideile din teasta. As minti daca as spune ca nu ma umflu un pic in pene. Sunt inaripata, iar scrisul pe blog m-a facut sa planez catre linia orizontului. Mai falfai cand ma enervez, bat puternic din aripi cand simt cum creste furia in mine, planez lin cand pacea ma cuprinde (rar! :P), zburatacesc pamantean ca o pasare domestica atunci cand ma incumet sa scriu despre lucruri mici si comune si o fac, zbughesc mai ceva ca Road Runner-ul incercand sa imi prind ideile din zbor si zbor peste mari si tari in scrisurile interminabile.
Se zice ca scriitorului nu trebuie sa ii lipseasca niciodata inspiratia ca sa se mentina in viata. Io le-am avut pe toate: si blocaje, si pauze, si compulsii literare, si rutine. Si acum sunt aici. In punctul 100. La inaltime. Sa merg oare mai sus sau sa planez asemenea unui base-jumper spre o alta culme? Va anunt peste inca 100 de posturi pe ce cale m-au purtat cuvintele… Pana una alta: Mr. Writer, why don't you tell it like it is? Why don't you tell it like it really is, before you go on home.
