Monthly Archives: September 2012

Sep8

A Bunch of Non-Vegetarian Psychos

Posted on by
A Bunch of Non-Vegetarian Psychos

Mi se intampla rar sa ma prinda o seara din timpul saptamanii pe acasa. Eh, saptamana asta, cre’ca era miercuri, m-a prins, m-a tintuit de fotoliu si m-a legat fedeles. Curioasa de fel si oarecum hooked on documentaries, din alea de ti se face paru’ maciuca, am dat peste o treaba video care se numea dragalas: “Interview with a Cannibal”.

Mi-am zis in sinea mea cu un ranjet condescendent: Bai, io am facut master pe judiciara, deci cu siguranta nu o sa vad ceva care sa ma impresioneze in mod deosebit. 25 de minute mai tarziu injuram singura prin casa, ca reactie la micul film tocmai inghitit, si pe care imi era foarte dificil sa il diger. Mi se activasera toate defensele din lumea asta si ma indignasem pana la culme.

Cum pana mea poti sa transformi un canibal intr-un produs si sa faci din delictele sale, cat si din comportamentul sau, un morman de materiale media cu tenta pro-sociala? Japonia, Japonia, dar chiar in halul asta de dusi cu pluta sa fie these Japs? Nu degeaba si-au luat-o in WW2! Da, asta e the vigilante din mine speaking.

Dar, lasand gluma la o parte, imi este imposibil sa inteleg cum autoritatile japoneze nu au luat masuri impotriva lui Issei Sagawa. Nu vreau sa ma apuc sa va oripilez cu detalii plastice despre ce a facut nenea asta cu ochii in parti, dar pe scurt: pe cand se afla la Paris sa studieze literatura comparata (Suntem culti ce pana noastra japoneza!) a cunoscut o don’soara pe care a placut-o instant si a zis sa o invite la el ca sa il ajute la nush ce. O data aflata in apartamentul japonezului, nea’ nu a stat foarte mult pe ganduri: a impuscat-o, a violat-o, a dezmembrat-o, a mancat-o pe jumatate si a vrut sa o faca pachet (la propriu!) si sa o deverseze (romantic!) intr-un lac din Bois du Bologne. In ordinea asta. Acum, e clar pentru oricine, ca Gigil Japonezu’ era dus grav cu capul.

Autoritatile franceze au zis: Nous n’en fichons! Nu vrem sa il tinem in inchisoare pe banii statului francez! Asa ca l-au extradat. Ajuns acasa, pe meleagurile natale, Issei Sagawa a stat intr-un spital de boli mentale vreun an asa sa isi revina dupa experienta sa europeana, dupa care, fara nici o remuscare sau regandire a situatiei, statul japonez a zis: Zboara, puiule, zboara! Liber si linistit, ca toate necazurile tale s-au terminat! Un an la nebuni iti ajunge ca sa nu iti mai treaca prin cap sa mananci femei. Fute-le ma! Nu le manca! Asa facem noi astia normalii!

Singur, trist, infometat si falit, canibalul japonez a gasit lesne moduri de a face bani dupa ce a fost eliberat din ospiciu. A intrat intr-un cerc de regizori si scriitori boemi in cautare de grotesc si senzational care l-au platit sa isi vanda povestea canibala sub diverse forme. Si uite asa omul nostru a facut un film ne-enactment of his crime, o carte de benzi desenate manga, o carte in care isi traducea cele 3 evaluari psihiatrice si includea poze ale victimei si cu scena crimei, niste filmulete cu role-play in care el era Lupul cel Rau care o manca pe o tantica japoneza care o juca pe Scufita Rosie, un semi-documentar din ciclul “O zi cu….” si pe final documentarul despre care tocmai ce va povestesc.

Pentru mine una este halucinant cum absolut nimeni nu s-a sesizat, si i-a permis omului astuia, nu numai sa ramana in libertate, ci si sa faca bani de pe urma delictelor comise. Nu inteleg! Ma depaseste si ma scoate din sarite in acelasi timp! Ce cacat de legislatie degeaba aveti frate in Japonia, de l-ati lasat pe Issei Sagawa sa walk, atata timp cat mintea lui cea incetosata de psihopatie inca are fantezii cu tente canibale? Tre’ sa manance 100 de oameni ca sa devina important sau un infractor in toata regula? Una nu conteaza? Sau poate si-o cauta doamna?

Sub egida rasu’-plansu’ canibalul japonez s-a apucat sa isi dea cu presupusul despre motivatia sa criminala, cacand din putul gandirii o cugetare de mi s-au strepezit neuronii dupa care au intrat in greva: Poate daca as fi iesit cu ea la masa nu as fi sfarsit prin a o manca!”. Psihologic sa zicem ca pot intelege, dar oricum declaratia frizeaza ridicolul si este pusa pe tapet cu o oarecare ostentatie, ca si normalitatea cu care vorbeste individul despre ce si cum a facut prin copilarie care ar fi putut fi triggere pentru crima din Paris.

Dupa ce m-am fatait vreo ora prin casa, in incercarea de a ma lepada de reziduurile mentale ale minunatului documentar, ca sa nu visez urat noaptea, m-am culcat. Am povestit si altora, din gura-‘n gura despre acest specimen (in)uman. Pai ce? Numai io sa ma revolt? Let’s make a revolted group! In teorie am mai multe idei despre cum e treaba cu canibalismul, dar pe mine la cazul asta m-a socat irecuperabil nepasarea autoritatilor japoneze in fata unui canibal care scoate profit de pe urma infractiunilor comise fara a arata cea mai mica urma de remuscare.

Si ca sa ma mai linistesc oleaca, mi-am indreptat atentia spre the cannibal I know :)), adica figura reprezentativa pentru mine a canibalismului, despre care am invatat si la psihopatologie sociala: Jeffrey Dahmer a.k.a. The Milwaukee Cannibal. Am gasit un alt documentar si i-am dat play sa vad daca the life and works of Dahmer imi vor sterge the shit compliments of Issei Sagawa. Well, it worked! Chiar binisor!

Filmul mi se pare ca a cuprins toate aspectele esentiale in conturarea unui profil psihologic si criminologic ale unui criminal in serie. Early childhood, important family evets, school and professional backgrounds, orientare si activitate sexuala, numar de victime, modus operandi, particularitati ale modului de operare, modul in care a fost prins si modul in care s-a sfarsit punerea sa sub acuzatie. Documentarul a fost atat de bine gandit dpmdv incat specialistii pot sa conchida lesne ca in cazul Dahmer au existat red flags cu duzina.

Trebuia doar ca cineva sa le bage in seama si sa zica: This shit is fishy! De la divort nasol al parintilor, solitudine, alcoolism, singuratate (patologica zice naratorul), abandon parental, disectii pe road-kill-uri la o varsta foarte mica, ideatie criminala in copilarie, acting-out garla in liceu, homosexualitate reprimata, parafilii cu un manechin si tot asa. Ceea ce a urmat de la prima sa crima pana la ultima este o dubiosenie extrem de inteligenta. Nu degeaba zic ca Dahmer a fost un psihopat, pentru ca de fiecare data cand intampina obstacole in modul sau de operare, gasea solutii adecvate la problemele sale. A scapat de politie de vreo 3 ori afisand calm si alibiuri foarte pertinente.

Partile mai kinky ale crimelor sale au fost alea in care a vrut el sa faca o piramida din craniile victimelor, sau in care topea intr-un butoi cu acid ramasitele osoase ale victimelor, sau alea in care injecta victimele cu ceva substante in creier pentru a vedea daca le poate mentine intr-o stare de mijloc intre viata si moarte ca sa fie zombie-urile lui sexuale. Bolnavior baiat, dar un pic mai cinstit zic io, decat Sagawa.

De indata ce a fost prins de politie – Fourth time’s a charm for the American police force!, Dahmer s-a apucat sa le povesteasca politistilor de caz despre toate cele 17 victime in detaliu intr-o marturie scrisa de nici mai mult nici mai putin decat vreo 150 de pagini de orori. Imi si imaginez cum au citit psihologii judiciaristi declaratia sa, pentru a ii face profilul psihologic. Apararea sa in instanta a avut la baza argumentul necrofiliei ca boala mentala, dar nu a convins juriul, astfel incat Jeffrey Dahmer a fost condamnat in la 957 de ani de detentie. Dupa vreo 2 ani de parnaie, un botez mai tarziu si ceva regasiri ale lui Dumnezeu, Dahmer a fost omorat (culmea!) de un alt detinut afro-american care se autoproclamase Jesus. Killed by Jesus after finding God! That’s a bitch, don’t you think?

Ceea ce persista latent dupa vizionarea documentarului despre Dahmer sunt interventiile tatalui sau, care explica pe indelete cam cum de a ajuns fi-su un psihopat criminal in serie. Vorbele pluteau intr-o mare de vinovatie de care nu cred ca va scapa in viata asta. Oricum se tinea bine. Dupa ce am terminat si cu Dahmer, m-am intrebat daca exista vreun Cannibal Hall of Fame si my wishful thinking m-a dus fix la un colaj video cu cei mai cei dintre criminalii canibali, asa ca tre’ sa va pun si pe voi in tem, asta in caz ca nu ati capitulat pana acum din citirea acestui post, care (imi asum) este a little bit uncomfortable for delicate minds.

Asaaaa, deci daca e sa fim sintetici in expunere, cei mai cunoscuti canibali ever made ar fi cam astia:

1)  Fritz Haarman a.k.a. The Vampire of Hanover care undeva prin Germania a omorat si mancat vreo 24 – 27 de omusori (baieti si barbati), a caror carne le-a si vandut-o pe piata neagra a carnii din zona. In 1925 a fost executat. Cica s-a cait un pic pentru faptele sale.

2) Albert Fish a.k.a. The Moon Maniac care prin S.U.A. a omorat si papat vreo 3 copchii (2 baieti si 1 fata) si s-a dat mare ca ar fi molestat peste 100 de copii. Ultima crima, respectiv cea a lui Grace Budd in varsta de 10 ani a ramas in istorie pentru ca la 6 ani de la disparitia fetei, canibalul bine-voitor le-a trimis o scrisoare parintilor in care le spunea cam asa: “It took me 9 days to eat her entire body. I did not fuck her though I could have had I wished. She died a virgin.” A fost executat prin 1936 si s-a aratat quite curious and happy to be fried. Faza tare e ca a fost nevoie de vreo 2 runde de socuri electrice pentru ca nea Fish s-a gandit pe perioada detentiei sa isi bage vreo 27 de ace cu gamalie in pelvis, iar metalul din corp a generat ceva scantei in plus la focul de artificii.

3) Karl Denke (fara vreun a.k.a.), neamt de origine, a ucis si had for dinner peste 30 de persoane. Dupa ce a fost prins, la o zi distanta s-a sinucis (Total cliseic si neinteresant, draga Karl!)

4) Edmund Kemper a.k.a. The Co-Ed Butcher a born and bread American a lasat fara viata si savurat vreo 10 oameni incepand cu bunicii pe la varsta de 15 ani, continuand cu tinere autostopiste si sfarsind apoteotic cu ma-sa abusiva si prietena ei cea mai buna. Talk about some unfinished family business! S-a predat frumusel dupa ce a omorat-o pe ma-sa si si-a recunoscut necrofilia si canibalismul cu autostopistele. Omul era oarecum gigantic cu o inaltime de 2,06 m si o greutate de 136 kg. Unde mai pui ca era si geniu cu un IQ de 136. Sfat parintilor: Nu va suparati sau abuzati copchilul geniu. La maturitate o sa v-o luati grav!

5) Joachim Kroll a.k.a. The Ruhr Cannibal, tot neamt, a killerit vreo 14 persoane cu varste cuprinse intre 4 – 61 de ani si a fost prins in timp ce isi gatea romantic o cina constand in bratul unei fetite de 4 ani.

6) Richard Chase a.k.a. The Dracula Killer, american, a omorit 6 persoane si catorva le-a baut si sangele. Ultimele 4 victime erau chiar o familie, iar pe unul dintre ei l-a luat la pachet pentru mai tarziu. I-a mancat creierul copilului dupa care i-a amestecat niste organe cu Cola intr-un soi de shake pe care l-a baut (You sick fuck!). In 1980 dupa ce a fost prins s-a si sinucis (Inca un las!);

7) Issei Sagawa a.k.a. Japonezul Dobitoc si Fudul, a omorat dupa cum va spuneam la inceput o femeie olandeza in Franta dupa care a mai si violat-o si mancat-o. Pedeapsa primita: un an intr-un azil de bolnavi mental. Yeeeey! Hooray for the Japonese justice system! Motherfuckers!

8) Tsutomu Miyazaki a.k.a. The Otaku Murderer, japonez din mama in tata a omorat vreo 4 fetite cu varste cuprinse intre 4 – 7 ani, le-a mancat parti ale corpului si le-a baut si un pic din sange. Crimele sale au generat valuri de controverse in Japonia cu privire la caracterul instigator al anime-urilor, benzilor desenate manga si jocurilor video japoneze.

9) Andrei Chikatilo a.k.a. The Butcher of Rostov, rusnac zdravan a omorat si pregatit pentru cina peste 56 de oameni avand o predilectie pentru utere si testicole. Fiecare cu complexele lui de fertilitate, acum! A fost executat in 1994.

10) Jeffrey Dahmer a.k.a. The Milwaukee Cannibal, american dupa cum ati banuit a omorat, violat, mancat si topit in acid vreo 17 baieti si barbati homosexuali. Avea o predilectie pentru bicepsi, coapse si inimi, aparent.

11) Armin Meiwes (canibalul) + Bernd Jurgen Brandes (carnita) a.k.a. Doi nemti tembeli s-au gasit dupa ce primul a dat un anunt pe site-ul sau intitulat sugestiv The Cannibal Cafe ca “Looking fir a well-built 18 to 30 y/o to be slaughtered and then consumed”, iar cel de-al doilea (cumintel) a raspuns pozitiv anuntului. Restul e canibalism!

Gata, i-am gatit! Gatat, adica! :)) In speranta ca nu v-am dezgustat total cu continuturile informationale care imi invadasera creierul si drept urmare trebuiau externalizate ASAP, va doresc pofta buna in continuare. Pentru necunoscatori, specific yet again, ca disclaimer, ca notele sarcastice, ironice si cinice din postul de fata nu sunt altceva decat manifestari ale unui mecanism de aparare matur pe care il scot la inaintare cand am de-a face cu scary and horrific shit, pe numele lui (mecanismul adica), umor. 😉 Enjoy the rest of the weekend, asta daca nu va hotarati subit sa deveniti vegetarieni! :))

 

Sep7

Tête-à-tête cu o nepaleza

Posted on by
Tête-à-tête cu o nepaleza

Se intampla rar, dar si atunci cand se intampla, le pretuiesc nespus pe masura ce gura mi se duce anti-gravitational spre urechi ajungand sa zambesc de jur imprejur. Pe ele, momentele de pura satisfactie profesionala, which make it all worth while. Ieri am trait un astfel de moment si inca sunt sub a sa latenta.

Si ce bine e, nici nu va imaginati. E chiar fain sa get some satisfaction once in a while, pentru ca atunci, in that very satisfactory moment, stii pentru ce te-ai zbatut atat. Vezi finalitatea, care se uita inapoi la tine (in cazul meu) si iti zambeste in semn de multumire si veselie ca se afla in sfarsit in Romania.

Aflata in taxiul care gonea spre Otopeni, incepusem sa imi pun tot felul de intrebari:

Daca nu s-a urcat in avion?

Daca nu ne gasim prin aeroport?

Daca are probleme la frontiera?

Daca s-a pierdut prin vreun aeroport de escala?

Daca o iau la puricat pentru ca se incurca in exprimare si o banuiesc de nu stiu ce?

Daca nu e in realitate asa cum am vazut-o online?

Pe masura ce viteza de auto-interogare crestea fredonam tot mai intens una dintre melodiile pe care le auzeam in surdina la radioul masinii. Afara era un soare puternic si parca ma incerca o stare de foarte cald. Eram toata business. Pinkie business! 😀 Dar imi placea de mine. I roll in style, and my style is always my own. Home and hand-made.

In timp record am ajuns si acolo de unde pleaca si unde vin avioanele. Si m-am napustit spre terminalul sosiri sa fiu pe pozitii cand se deschid usile sa ma vada cine trebuia sa ma vada. Nici nu stiam sigur daca ma mai recunoaste, dar trageam totusi o slaba speranta.

Poate, poate! Si picioarele mi se miscau stanga-dreapta cu gratie si totodata incercand sa evit apartinatorii hiper-exaltati care voiau sa se lipeasca de barele din fata portilor prin care isi faceau aparitia mai agale sau mai vioi calatorii. Dupa 45 de minute de asteptare neasteptata am zarit-o.

M-am inseninat, i-am facut energic cu mana, s-a uitat la mine si m-a recunoscut imediat, dupa care ne-am indreptat amandoua in aceeasi directie, cea a iesirii. Cu entuziasmul din dotare i-am spus cat de mult ma bucur ca in sfarsit a venit in tara dupa o groaza de timp de stand-by. Mi-a raspuns la fel de spontan si autentic ca si ea se bucura ca e aici.

Micuta de statura, inchisa la ten si usor dolofanica, fata mult-asteptata se uita roata prin aeroport incercand parca sa ground herself. Pe cat avea fata de neteda, senina si de o frumusete simpla si naturala, pe atat avea mainile de ridate, albe si muncite. Fizionomia sa se transforma magistral cand zambea lasand loc unei danturi imaculate care contrasta fermecator cu pielea sa creola.

Vorbea retinut, cu gura usor inchisa si cu un pronuntat accent etnic. Se uita foarte atent la mine in timp ce vorbeam, sorbindu-mi aproape fiecare cuvintel cu o constiinciozitate uimitoare. Imbrata foarte sport, voluntara din fire, micuta nepaleza avea in spate un rucsac burdusit cu chestii, si tragea zdravan de un imens troller nou-nout in care isi impachetase viata pentru a veni in Romania. Dau sa o ajut si ii iau troller-ul din mana. Pare surprinsa si da sa mi-l ia inapoi. Dupa un tandem simpatic de genul: Da-mi-l! Nu ti-l dau! il ia de o toarta si il coboram amandoua pe scari. Inter-cultural team-work! 🙂

O data ajunse la subsol, ne asezam tacticos la coada la bilete. Ea zambea in continuare tradandu-si bucuria ca dupa lupte seculare se afla in sfarsit in Romania. Extrem de serioasa si aplicata ma intreaba care este planul. Cand va incepe efectiv munca? Preluandu-i starea si tonul incep sa ii explic cum se vor desfasura urmatoarele zile.

Ma asculta cu foarte multa atentie, fara a omite sa se uite imprejur la ce se intampla in rest. Dupa inca vreo 10 minute de coada la RATB dam sa ne urcam in express-ul si asa supra-aglomerat cu bagaje si suflete transpirate. Ne pozitionam strategic nici prea in usa, dar nici prea in centru, validam calatoriile si dau sa o ajut sa isi puna rucsacul pe troller pentru a nu incomoda ceilalti pasageri.

Sa-mi pice mana, nu alta! O intreb razand daca are cumva pietre de moara in ghiozdan. Nu percepe gluma si se stramba usor descumpanita la mine. Repet: What are you carrying in there? Stones? Cu aceeasi seriozitate imi raspunde: No! I am carrying books! Total surprinsa de raspunsul ei o intreb in continuare ce si cum. Ce carti? Pentru ce? Era prima fata pe care o luam de la aeroport si care imi spunea ca a adus carti cu ea? Sa fi fost vreun pui de intelectuala?

Nicidecum. Lua doar cu foarte multa seriozitate jobul care i se oferise. Asa ca adusese cu ea, de peste mari si tari vreo 3 dictionare – nepalez – englez, englez – englez si englez – roman, si cateva caiete goale. Curiozitatea mea creste si o intreb: For what exactly did you bring the note-books? Imi explica cu o rabdare si un calm tipic englezesc dar born and bread in Nepal, ca prin natura job-ului sau ea trebuie sa isi noteze tot ceea ce urmeaza sa faca, intr-un soi de program de raportare zilnic pentru fiecare copil.

Deja uluiala mea atingea cote maxime si nu mi-am putut abtine fluxul interior din a ma gratula pentru alegerea ei ca cea mai potrivita dintr-un batch de peste 10 intervievate. Bai esti tare mai fata! Bravo tie si ferice de oamenii pentru care vei lucra! Ai foarte mult bun simt, esti pozitiva si te mai duce si capul. Ai calcat in ceva cand erai mica? :))

Pe drum, inghesuite ca niste sardine intr-o cutie supra-incinsa si mult prea mica, am discutat despre tot felul de chestii mai mari sau mai mici. Se uita la medalionul meu si exclama: Very beautiful, m’am Iona! Ii raspund: Thank you very much! I confess I have a thing for jewelry, but please, it’s just Ioana. No m’am needed! Zambeste in continuare si da din cap in opturi, Nepalese style pentru a imi spune non-verbal ca asa va face de acum incolo.

Ma uit la urechile sale si observ ca nu are cercei. De fapt, singurele bijuterii pe care le avea erau o bratara rosie si un ceas. O intreb cum se face ca nu are cercei in urechi, pentru a obtine inca un raspuns super-matur si surprinzator. Dat fiind ca se afla intr-o tara straina si este prima data cand calatoreste, s-a consultat cu sotul sau si a zis sa nu iasa in evidenta foarte tare, si sa nu poarte foarte multe bijuterii.

Mandra nevoie mare de nepaleza mea, ii zic ca mi se pare foarte misto rationamentul ei, dar ca nu trebuie sa renunte la cine este just to blend in. Trebuie doar sa nu fie ostentativa in purtatul excesiv de bijuterii. Da din cap inca o data facand infinituri virtuale prin traiectoria capului sau care se balansa de la stanga spre dreapta si inapoi confirmandu-mi ca imi va urma sfatul.

Cand am ajuns oarecum la destinatie deja eram usor obosita, dar mai trebuia sa luam un taxi. Calatoria inca nu se terminase. Dupa ce ma asigur de tariful legal al taxi-ului ne urcam si ne mai relaxam un pic, avand posibilitatea in final sa stam si jos. Pe drum, motaie un pic si se mai uita in stanga si in dreapta la strazi. Vede un tramvai si intreaba usor confuza cum se numeste vehiculul acela. Ii raspund mai ceva ca o profesoara de cultura si civilizatie romaneasca ca se numeste tramvai si ma apuc sa ii explic cum e cu transportul in comun prin Bucuresti.

Imi da toata atentia sa, dupa care la final de subiect inchide usor ochii. Ii soptesc la ureche zambind partas: You know, you can take a quick nap until we get to the place. I’m not gonna tell! Se uita la mine si imi zice ca e obosita si ca tot ce vrea sa faca cand ajunge e un dus si sa isi intinda picioarele dupa mai bine de 24 de ore de calatorit.

La destinatie, desi usor obosita ma asculta in continuare pana imi termin numarul de instruiala pentru programul de a doua zi. Vorbeste cu sotul sau sa ii spuna ca a ajuns in siguranta si se mai linisteste un pic. Din cand in cand pe parcursul interactiunii cu ea, ma mai umflam in pene de cat de faina e ea ca om si mai ales ca om al muncii.

Inainte sa plec o salut zgomotos dupa ce tocmai ii explicasem ca noi romanii suntem oleaca mai zgomotosi in exprimarea verbala decat nepalezii. Imi zambeste si ea cu gura pana la urechi, asigurandu-ma ca ne vom vedea maine dimineata sa ne bem cafeaua impreuna la birou asa cum stabilisem initial.

Cand am iesit pe usa aveam inima impacata, mintile in aer si un zambet de satisfactie profesionala care se transformase deja in ranjet. Ce ma bucur cand imi ies lucrurile bine profesional! Ma pricep, dom’le, ce sa mai incolo-incoace! 🙂 So be happy for me, cuz I just welcomed my first Nepalese woman! 😀

Sep5

Recordando Barça…

Posted on by
Recordando Barça…

Nu ma consider vreo globe-trotter-itza, dar pot spune cu mana pe inima ca imi place nespus sa calatoresc. Fie ca sunt inafara tarii manata de ratiuni business sau de the pure pleasure of travelling, ma bucur mai ceva ca o copchila in fata unei vitrine cu papusi. De mica m-au invatat ai mei cu normalitatea calatoritului, asa ca acum daca trece prea mult timp fara sa ma misc in vreo directie sau alta, ceva nu e in regula.

Si culmea e ca, o data cu picioarele pe taramuri straine ma transform mai ceva ca un varcolac. Mi se activeaza grav simtul de orientare in spatiu, care in mod normal lipseste cu desavarsire. Mana mi se inclesteaza pe aparatul foto si orice frunza mi se pare extraordinara si deci, demna de pozat. Am o logoree de n-ai mai vazut, si incerc pe cat posibil sa ma exprim in limba tarii in care ma aflu, asta daca nu e vreo ciudatenie pe care nu am nici cea mai mica sansa sa o dibuiesc.

Un oras care mi-a placut peste puterile mele initiale de imaginatie a fost Barcelona. Si pentru ca mi-a placut atat de tare, am vizitat-o de doua ori. Sa fiu sigura ca nu imi scapa nimic. Probabil mi-au scapat multe, dar ceea ce a ramas a fost un gust extrem de placut al unui oras viu, vesel si insorit.

O data vazut pe timp de iarna, iar cea de-a doua oara pe timp de toamna, Barcelona nu a incetat sa ma uimeasca prin misterele si alura sa de urbe medievala asaltata de hoardele de turisti nerabdatori sa se infrupte din bogatiile sale. Nu am mai vizitat nici un alt oras spaniol insa pot spune pe N.V. ca Barcelona este cel mai frumos. Nu are cum sa existe un alt oras in peninsula Iberica care sa concureze cu draga de Barca. Parol!

Nu exista o modalitate mai adecvata de a cunoaste un oras decat cutreierandu-l in lung si-n lat pe jos si cu aparatul foto pregatit de atac. Cam asa m-am desfasurat ca turista impamantenita in Barcelona. In cea de-a doua escapada spaniola am stat vreo 5 zile pline in oras si cu ceva planning si vointa am vazut o groaza de locuri faine. Nu pot uita durerile crunte de picioare pe care pe atunci pe ignoram pentru ca trebuia sa ajung la locul pe care voiam sa il vad neaparat.

Am calatorit in a sort of a double trip cu niste prieteni buni de-ai mei, si drept urmare ne-am permis sa impartim o camera cu patru paturi si o singura baie intr-un hotel de 1 stea. Da, chiar una, dar buna! Amplasat in buricul targului langa Rambla, hotelul si-a facut treaba de deplin adica ne-a permis sa ne odihnim in conditii decente, sa facem o baie fierbinte, sa ne depozitam bagajele burdusite cu suveniruri si sa luam micul dejun cu gogosele si cafea de la tonomatul hotelului.

Ma amuza cand imi aduc aminte de cum trageam toti patru de trollere pe Rambla incercand sa gasim hotelul care se afla pe o straduta ingusta si in reconstructie. Scara interioara era atat de ingusta, incat noroc ca aveau lift, ca altfel ar fi trebuit sa facem nitel sport cu bagajele pe sus ca sa putem ajunge la etajul 2 (parca) unde aveam camera.

Legata fiind de un ghid turistic al Barcelonei si cu un Barcelona Card deja achizitionat in fiecare seara inainte de culcare ne faceam planul pentru a doua zi, religiously. Ca la scoala ce sa mai! Undeva pe acasa mai exista aruncat intr-un colt cu old stuff, carnetelul in care imi notam obiectivele turistice pe care mi le propuneam pentru a doua zi cu buget cu tot.

Cand zici Barcelona, automat zici Gaudi. Si nu Sagrada Familia Gaudi, ci Casa Battlo, Casa Milla, Pedrera, Parc Guell, Palau Guell, etc. Sagrada Familia va fi intotdeauna un simbol al Barcelonei, cu turnurile sale gotice, melcii si frunzele aplicate ca motive arhitecturale inovative pe o constructie bisericeasca. Si totusi continuarea operei lui Gaudi de catre urmasii sai nu m-a impresionat ducandu-ma cu gandul spre niste sculpturi socialiste cu Jesus si apostolii.

In schimb Casa Battlo este altceva. Cu totul altceva. Impunatoare prin culorile si formele sale, te poate tine captiv(at) mai bine de o ora admirandu-i colturile (lipsa), mobilierul funky si curtea interioara albastra. Ferestrele colorate sunt ceea ce vezi de afara, dar credeti-ma, merita cu desavarsire sa platiti cei 15 EUR (cred) si sa intrati. E o cu totul alta lume, si in plus primiti si audio guide-uri in ce limba vreti voi. 😉

Pedrera e mai sobra si austera ca si culori decoratiuni. Insa piatra in combinatie cu balustradele din fier forjat do the trick. Este cu mult mai mare decat Casa Battlo, fiind un adevarat bloc, asezat la cateva minute de mers lejer dinspre Casa Battlo. Pentru Parc Guell si Palau Guell mi-as fi dorit sa am o zi intreaga sa le savurez, insa nu am avut decat o dupa-amiaza. Nu trebuie ratate soparla din mozaic sau coloanele intunecate ale palatului.

 – Io descoperind un graffitti super fain cu The Ramones – Hey-Ho Let’s Go! 😀 –

Pe inserat printre cactusi si nisip, pe unul dintre platourile parcului se aduna muzicieni stradali cu instrumentele lor si un amplificator. Sunetul muzicii este amplificat in mod natural prin forma rotunda a platoului care creaza o acustica speciala, iar prezenta unei surse suplimentare de amplificare a sunetului te transpune intr-o stare tare faina in care parca uiti de tot si toate. Si te lasi purtat de muzica. Eu am ascultat ceva Lenny Kravitz in acea dupa-amiaza si a fost… genial!

Intr-o alta zi am fost pe la Muzeul de Arta Contemporana (nu m-am putut abtine!) si a fost mind-blowing! Am stat cred vreo 4 ore printre opere de arta celebre, pozand ca obsesiv-compulsiva, spre disperarea omului cu care eram pe atunci. Intr-unul dintre saloane se tinea o ora de istoria artei cu copii de generala, ceea ce mi s-a parut foarte educativ si practic.

Daca e sa aveti putine zile la dispozitie, interiorul Montjuic-ului nu reprezinta o prioritate, asa ca mai bine va plimbati de jur-imprejur si va pozati oleaca pe la turnurile de la intrare. Daca prindeti si spectacolul fantanilor cantatoare si ilumitate pe timp de seara e si mai bine. Aveti ocazia sa pozati si Opera din Barcelona care se afla chiar la baza Montjuic-ului in Plaza de Espana.

Si daca tot sunteti in zona, nu trebuie sa treceti nepasatori pe langa Pueblo Espanol. Similar cu o combinatie intre Cetatea Sighisoarei si Muzeul Satului, amplasamentul are casute medievale din diferite timpuri spaniole, curti interioare foarte confortabile in care poti bea o cafea pe un scaun de fier forjat la umbra unui portocal. Din loc in loc intalnesti ateliere mestesugaresti si de artizanat, care te ademenesc cu produsele lor. Cele cu bijuterii hand-made din metal, sarma si ata pe mine m-au cucerit, recunosc – aviz amatoarelor! 😉 Asa ca andale, mergeti si acolo!

 – Mai mult ca sigur ii explicam ceva omului cu care eram despre viata, sens si dureri de spate :)) –

Tot prin zona aia e si un alt muzeu le care l-am vizitat, dar spre rusinea mea nu mai tin minte cum se numeste. Ceva cu antropologie asta e clar, dar imi scapa denumirea completa. Interiorul e foarte fain si te lasa sa faci poze fara sa trebuiasca sa platesti vreo taxa suplimentara.

Daca esti in Barca nu poti sa nu faci un tur prin port, pe plaja si pe apa cu celebrele barcute turistice “Las Golondrinas” (Randunelele). Din larg Barcelona se vede altfel si o sa aveti ocazia sa vedeti si parte din cartierul cu zgarie nori care de aproape nu spune mai nimic. Insa pe acolo se afla celebra La Polla de Barcelona, adica un zgarie nori din sticla colorata si cu forma falica. Sunt carti postale cacalau cu aceasta cladire, deci daca nu ajungeti cu barcuta o sa o vedeti in poze. 🙂

 – Whacha looking @ punk?! – 

Parcurile micute din jurul Gradinii Botanice sunt perfecte pentru a lua gustarea de seara si a te da intr-un leagan intr-un spatiu de joaca cu podea buretata. Asta daca va plac genul asta de activitati nocturne. Nu am fost in nici un club pe acolo, pentru ca mi s-a parut cu mult mai interesant sa vad restul. Oamenii sunt foarte vii si veseli, dar am vazut destui crack & pot-heads. Nu trebuie uitat ca Spania este o tara foarte liberala si mistica in care probabil substantele psihoactive sunt vazute ca facilitatoare de experiente extra-senzoriale sau stari modificate de constiinta.

Cultura urbana, grafitti-urile stradale si standurile cu haine hippie m-au fascinat un pic si evident le-am pozat cat cuprinde. Am prins si ceva targuri in aer liber cu tot felul de obiecte mai vechi sau mai noi de care am profitat din plin. E o senzatie unica sa te plimbi printre tarabe, sa negociezi un pic pe limba lor in timp ce briza maritima iti ridica un pic parul pe tine. 😀

Daca aveti ocazia sa va duca drumurile in Barcelona, da-ti-le ascultare! Este atat de fain orasul incat o sa va doriti sa stati inca pe atat acolo. Zambiti cu gura pana la urechi, mancati paella, beti sangria, ascultati ceva muzica catalana ca doar o sa fiti in Catalunya si in rest program de voie! 🙂

Sep4

Traditia Devadasi – Intre sacru si profan

Posted on by
Traditia Devadasi – Intre sacru si profan

Nu cred ca s-au inventat cuvintele care sa descrie in totalitate si cu acuratete India ca si taramuri, cultura, civilizatie si traditii. Si o spun intr-o oarecare cunostinta de cauza, dat fiind ca am avut ocazia sa fiu si la fata locului undeva prin primavara trecuta. Nu mai vreau sa ma intorc acolo! Culture-clash-ul a fost prea brusc si agresiv pentru mine, o fata palida care nici sa vrea nu s-ar fi putut amesteca prin populatia locala. Alba ca branza printre atatia oameni arsi de soare. Poate cercelul din nas sa imi fi creat vreo punte de legatura, dar prea mica ca sa ma simt in largul meu.

Cred ca socul cel mai puternic l-am avut la vederea muntilor de gunoaie, a mizeriei locale dintr-o urbe foarte mare, cat si a lejeritatii cu care populatia continua sa vietuiasca in acele conditii. Deci de aia a trebuit io sa infulec pastile anti-malarie pe toata durata sejurului! Pe partea cealalta a rupiei indiene, se aflau cladirile impunatoare si opulenta ostentativa. Alaturarea celor doua genera in mine un sentiment de revolta combinat cu oleaca de greata. Lipsa existentei unei clase de mijloc intr-o tara ma determina sa ma gandesc ca acea tara nu are o fundatie omeneasca stabila, si e foarte posibil sa fie macinata incet, dar sigur de “lupta de clasa” cea feroce.

Mi-au fost necesare cateva luni bune sa imi revin dupa experienta Mumbai, si cu mintea de acum categoric pot vedea lucrurile intr-o noua lumina. Interesul imi fu recent cucerit de un material video realizat despre traditia Devadasi de niste jurnalisti englezi, cum altfel. Ironia sortii: niste englezi care incercau inca o data, asemenea antecesorilor lor, sa colonizeze India, decriptandu-i cu japca misterele si traditiile.

Sa nu cumva sa va treaca prin cap ca as fi vreo fana inraita a traditiilor indiene. Departe de mine gandul, numai ca gasesc extrem de amuzante acele gesturi dezaprobatoare ale occidentalilor la adresa ciudateniilor care se intampla prin India. Este extrem de usor ca de pe un scaun de demnitar sau activist pentru drepturile omului care isi are resedinta prin vreo suburbie a Bruxelles-ului sau in Washington sa analizezi “gravitatea situatiei din India” din punct de vedere al practicilor inumane care inca … se practica, practic! 😉

Trecand peste tonalitatile condescendente, rasetele infundate si sprancenele ridicate ale echipajului de filmare, documentarul mi-a ridicat si mie niste… semne de intrebare. Unul dintre ele era legat de traditia Devadasi. Nu prea am inteles exact care este semnificatia concreta asa ca m-am apucat sa sap intelectual si am gasit ca:

“In hinduism, traditia Devadasi (a.k.a. servitorul lui Dumnezeu) se refera la o traditie religioasa in care fetele sunt “maritate” si dedicate unei zeitati sau unui templu. Practicarea ei implica aspecte legate de anumite ritualuri care iau loc in temple, in vreme de sarbatoare sau in contextul propriului camin. Dansul si muzica reprezinta parti esentiale din venerarea templului. Pe langa venerarea si ingrijirea templului, aceste femei initiate in Devadasi invata sa practice si dansuri precum Sadir, Odissi si alte forme de exprimare artistica indiana, bucurandu-se de un statut social ridicat.”

In teorie suna extrem de cultural si interesant. Numai ca pe indieni, dragii de ei, practica i-a omorat intotdeauna. Multi si… supusi la eforturi crunte cand vine vorba de aplicat diverse practici care in alte tari chiar functioneaza. Civilization-wise… Numai ca urmand principiul “Suntem multi, si atat!”, caci India se afla pe cea de-a doua treapta a clasamentului tarilor cu populatia cea mai numeroasa alaturi de China (premiul intai cu coronita) si S.U.A. (cu un bronz timid), habitantii indieni s-au cam cacat ei asa pe traditiile antice, vechi si de demult.

Si pe buna dreptate pana la un punct: atunci cand mori de foame, sau de vreo boala dubioasa, caci traiesti impreuna cu sobolanii in vreun slum “rezidential” ajunge sa ti se cam falfaie de traditii. Sau te gandesti cum sa le modernizezi, aducandu-le a profitable touch.

Cam asa s-a intamplat, din pacate, si cu traditia Devadasi. Daca initial se refera la dedicarea vietii unei fete pubere catre o zeitate pe care sa o venereze prin dans si cantec, cu timpul a ajuns sa fie o metoda prin care parintii de fete, le ofera drept “ofrande” catre temple pentru ca mai apoi sa fie revendicate de un “patron” care le va plati virginitatea, dupa care se va oferi sa “vegheze” asupra lor, scapandu-i pe parinti de cheltuieli suplimentare. Ba mai mult decat atat, fata o data “initiata” intr-ale sexului are libertatea sa isi caute “clienti”, iar cu banii castigati sa isi poata intretine fratii mai mici. Minunata Indie! Perla Oceanului Indian! Pe bune?

Pe masura ce se scurgea timpul alocat documentarului, ochii mi se bulbucau la vizionarea enormitatilor sociale care sunt consecinte directe are calitatii execrabile a vietii din India. Fete foarte tinere, as in 11 years old, sunt facute pachet de catre parinti si duse pentru ritualul de initiere catre zeita Yellemma la templul comunal. Viata acelor fete ia o cu totul alta turnura din acel moment, si nu este una la care te-ai gandi pentru niste copile de 11 ani, care ar trebui sa se duca la scoala si sa se joace cu papusi, nu sa negocieze pretul unei partide de sex cu clientii lor sau sa se roage de ei sa accepte sexul cu prezervativ.

Mentalitatea tinerelor fete care “aleg” aceasta cale in viata, se rezuma scurt, sec si pragmatic la: Decat sa merg la scoala si sa mor de foame, mai bine muncesc si acum cu ce sa imi intretin familia si sa imi cumpar haine frumoase. Si totusi, o data devenita Devadasi, statutul social al fetei urmeaza o panta descendenta, cu cele mai sumbre reactii din partea celor din jur.

Sistemul castelor sociale inca este o forma de organizare a societatii indiene, si in functie de casta de apartenenta si reprezentarea sa sociala, ca individ poti fi respectat in societate sau stigmatizat la greu. Eh, imaginati-va cum e sa apartii unei caste din patura de foarte jos a societatii si sa fii si o Devadasi! Credeti-ma ca puteti sa explorati in directia aceea cu acuratete!

Realitatea suna cam asa: femeile Devadasi nu au voie prin cutumele sociale sa atinga pe nimeni dintr-o alta casta. Oamenii nu primesc nimic care vine din partea femeilor Devadasi, dar pot sa le dea orice, iar acestea au obligatia sa accepte. Nu au voie sa se uite in ochii oamenilor. In cazul in care vor sa isi cumpere ceva, comerciantii le arunca marfa pe jos, fara sa le priveasca nici macar pentru o secunda. Si asa se desfasoara o zi normala din viata unei Devadasi.

Viata-i grea, si atunci cand e grea trece foarte greu. Una dintre secventele cele mai tough ale documentarului, este aceea in care sunt intervievate 2 generatii de Devadasi: bunica si mama. Fiica nu era disponibila, pentru ca tocmai ce murise de HIV – SIDA dupa ce fusese si ea initiata ca Devadasi. Cele doua femei ramase in viata, locuiau la periferia unui asezamant si trebuiau sa munceasca pentru a-i intretine copii fetei recent decedate, care din pacate pentru “the family business” erau baieti.

Mama se uita fix in obiectivul camerei video in timp ce povestea ca “inainte” ele dadeau de mancare cersetorilor, iar “acum” sunt cele care merg sa cerseasca mancare pe la alte porti mai instarite. Bunica pe de alta parte, m-a cam facut bucatele. Fara sa scoata macar o vorba, cu o privire tulbure si de la cataracta pronuntata, cat si de la lacrimile pe care abia si le stapanea, femeia cu pielea zbarcita de vreme si greutatile vietii, statea aproape inerta ascultand-o pe fi-sa cum povestea de moartea nepoatei sale.

Nu se poate trage vreo concluzie la acest fenomen social inca atat de prezent in India. Se poate spune doar ca drepturile omului, legislatia mondiala anti-trafic, cat si masurile de combatere si descurajare ale acestor practici etichetate ca “inumane” isi pierd din semnificatie si impact in fata realitatilor infometate pe care le intalnesti la tot pasul in India.

Sep1

The Best Last Day of Summer

Posted on by
The Best Last Day of Summer

Sunt obosita ca dupa un concert care m-a muncit pana in maduva oaselor. Fiecare milimetru al corpului meu a simtit aseara vibratiile pe care oamenii astia absoluti nebuni si geniali intr-alea performing arts-urilor le-au imprastiat celor peste 45,000 de suflete care s-au inghesuit pe National Arena.

Deschiderea portilor s-a facut pe la 5 dupa-amiaza, RHCP fiind anuntat pe la 8:45 – 9:00. Pe la 6:00 eram la Muncii incercand sa depistez in multimea forfotitoare omul cu care urma sa imi fie partener de concert. Cum intorceam capul in stanga sau in dreapta vedeam alti oameni, care asemeni mie, se indreptau spre stadion.

Dialogurile scurte la stop de genul: A: Tu unde ai? B: Pe Basarabiei, Gazon…Tu? A: Noi suntem cu intrare pe Maior Coravu…tot Gazon B: Pai bine, ne vedem inauntru atunci! ma faceau sa zambesc automat. In timp ce scriu ii ascult intr-o varianta de Greatest Hits pe care am identificat-o pe YouTube. 1:06:46 sa tot am timp de (de)scris experienta rosie, fierbinte si picanta.

Era prima data cand paseam pe National Arena ever, asa ca nu am putut sa nu fiu impresionata de alura de stadion occidental pe care a capatat-o o data cu reconstructia sa. Dupa intrarea furtunoasa, ne-am plimbat agale pe alee, ne-am pozat ca entuziastii veniti la marea cantare dupa care am inceput sa ne gandim in ce directie trebuie sa o apucam pentru a patrunde in incinta cat mai aproape de sectorul in care aveam locurile.

Am fost un pic scanati si aprobati la intrare, dupa care am baut ceva lejer pe scaunele de la barul stadionului in timp ce testam anduranta mingiutei antistres Hyundai pe care tocmai ce o primisem de la o promotoare bine-voitoare. Ne-o fi vazut mai stresati probabil! 😉 Dau un mesaj de multumire si recunostinta vesnica, dupa care pornim in cautarea locurilor magice. Le gasim cu ceva indrumari si ne asezam.

Multa lume cunoscuta, dar si mai multa lume necunoscuta. Cu totii aveau ceva comun in priviri. Steluta aia rosie RHCP. Asteptarea crestea pe masura ce stadionul se umplea. Sold-out spune multe, don’t you think? N-am asteptat decat aproape un an concertul asta, deci it’s all good! Mama si ce rasplatita imi fu asteptarea. De necrezut, aproape!

Pe cand scrutam orizonturile tribunelor cu privirea zana mea cea generoasa ma suna:

SHE: What’s up?

ME: Well, we’re here. We found our seats and feel great! Red Hot Chili Peppeeeeeers! :))

SHE: Where are you staying?

ME: Ring 1, Sector 143, Row 22, 17 & 18.

SHE: You’re in the official tribune, motherfuckers! :))

ME: You do know that you gave these seats to us, right? :)) Thank you again so muuuuch!

SHE: No worries, just have fun and we talk!

ME: Come on over if you have the time…

SHE: If I have the time, yeah. Got to go. Volunteers calling again! Pupiiii!

ME: Kisses baby!

Dupa ce am ras o buna bucata de timp dupa ce am inchis telefonul de faza cu “You’re in the official tribune, motherfuckers!” mi-am continuat scanatul populatiei care umplea cu hotarare the venue. Intre timp a inceput Grimus. Ok, dar eram un pic cam prea nerabdatoare for the head-liners ca sa ii gust. In schimb mi se facuse extrem de foame. Asa ca in pas saltat m-am dus in cautarea unui hot-dog. Foamea mi-a crescut si mai mult cand l-am auzit pe tipul de la the hot-dog stand spunand ca nu mai au hot-dog-i.

IO: Whaaaat? Pai si io ce mananc?

Hot-Dog Guy: Popcorn sau nachos ar fi optiunile.

IO: Baga-mi-as! Mi-e chiar foame!

Omul de langa mine ma incuraja fara spor:

EL: Poti oricand sa iti potolesti foamea cu o bere…:)

Cu foamea in priviri, i-am raspuns scurt:

IO: Nu vreau! Asa ca nachos it is.

La coada aferenta procurarii de fast-food chimic si nesanatos ma abordeaza un nene cu un pusti:

Nenea: Scuza-ma, Tudor m-a rugat sa te intreb daca tatuajul e permanent…

IO: Da, e permanent, am zis eu zambind la pustiul care se tot uita la piciorul meu.

Nenea: Am inteles, daca mai are si alte intrebari o sa il rog sa ti le puna direct ca sa nu cream confuzii.

IO: Ok, ii raspund, razand cu gura pana la urechi de data asta.

Ce sa faci, dom’le! When at RHCP dress appropriately, nu?

Dupa ce am infulecat cu o pofta nebuna intreaga portie de nachos impreuna cu pastele chimice de culori dubioase, am cugetat adanc si digestiv. Dupa vreo 5 minute de cugetari am mai stat ce am mai stat, ne-am foit, ne-am invartit, ne-am sucit, ne-am mai invartit ca titirezurile un pic dupa care am plecat sa ne plimbam printre tribune, Agenda mai mult decat evidenta era sa ne postam strategic agatati de o balustrada cu vreo 10 randuri mai jos decat sedeam legal ca sa sarim si sa ne bestializam in voie. Ajungem la locul cu pricina, le uitam la cei doi badigarji de la BGS care pazeau balustrada si ii zic complicelui:

IO (ilustra): Cred ca astia sunt aici ca sa nu ne lase pe noi sa ne agatam de balustrada…

COMPLICELE (dezamagit): Mda, probabil ai dreptate, hai sa mergem inapoi.

IO (alunecoasa): Nu vrei tu sa stam acilea pe traversa asta, ca nu incomodam pe nimeni. Uite, cei din spatele nostru chiar pot vedea concertul.

COMPLICELE (interesat): Putem face si asta…

Si in timp ce complotam vinovat moduri in care sa ne upgradam experienta RHCP, apare un domn la costum care cu siguranta ii pastorea pe badigarzii pazitori de balustrada.

PASTORUL (catre IO): Domnul un albastru nu v-a spus ca nu aveti voie sa stati aici ca incomodati lumea din primul rand?

IO (tupeista si zambitoare): Nu! 🙂

PASTORUL: Nu? Pai hai sa va spun io atunci: nu aveti voie sa stati aici pentru ca lumea din primul rand trebuie sa vada concertul ca si voi. Asa ca cel mai bine ar fi sa mergeti la locurile voastre.

IO (si mai tupeista, dar logica): Haideti sa va dau si io un sharing. In momentul in care va incepe concertul toata lumea, dar absolut toata lumea din primele randuri se va ridica si vor veni sa se agate de balunstrada asta!

PASTORUL (oleaca arogant, dar dedicat): Iar eu o sa ii trimit la locurile lor pentru ca asta imi este jobul.

IO (conclusiva): Nasol job mai aveti!

PASTORUL (un picutz ironic): Asta e, noi nu gandim prea mult, ne facem treaba.

COMPLICELE (inflamat de smetia ironica primita din partea PASTORULUI): Io nu cred ca nu ganditi, ci ca respectati niste ordine bine stabilite.

PASTORUL (impaciuitor): Eh, mai glumim si noi. Daca nici la munca nu putem glumi, sa stiti ca o luam razna.

COMPLICELE (satisfacut de dezamorsarea bombei ironice catre PASTOR si mai apoi IO): Da sigur. Hai sa mergem la locurile noastre.

Cum se lasase seara imi fu un pic mai dificil sa ajung tinta la locul meu asa ca am orbecait vreo 5 minute, dupa care la un apel de urgenta catre omul care ma insotea, am fost salvata din marea tribuna a necunoscutului si adusa pe meleagurile natale, in tribuna oficiala :)). Si nici bine nu ne-am re-asezat in banci, ca multimea RHCPista a inceput sa urle si sa faca valuri. Ma uit la ceas: 09:00.

Incepe?

Incepe!

Incepeeeee!!!

Pe inserat eram iarasi cu gura pana la urechi si deja incepeam sa ma zbribulesc de emotia de vara tarzie. Pe scena se intamplau chestii. Se misca lume destul de insistent. Si dintr-o data se sting toate luminile. Arena vibra sub sunetele oamenilor care ii asteptasera cu sufletul la gura pe cei patru descreierati de la Red Hot Chili Peppers! Si zbang, dintr-o data apar pe scena, unul cate unul.

Publicul innebuneste. Io urlam din toti rarunchii, reusind sa o sperii zdravan pe colega din dreapta. Si-au inceput! Sonorizarea imi bubuia urechile, in timp ce inima mi-o lua la galop si pielea mi se facea de gaina din aia extaziata la maxim. Nu m-au dezamagit cu nimic.

Anthony are o voce nemaiintalnit de patrunzatoare si aparte si un o alura de truck-driver care isi lucreaza toate frustrarile la benchpress. Flea este intors cu cheia si total dus cu pluta, dar extraordinar de talentat si dibace cu deshtele pe corzile de la bas. Chad bate in tobe ca si cum ar trage cu mitraliera: tzshpe batai pe minut. Iar Josh este in lumea lui lipit cu super-glue de un scaun de pe care emite acorduri de chitara dubioase, dar foarte melodice.

Am urlat, am sarit, am dat din cap, din umeri, din fund, din maini, din picioare, m-am leganat, m-am oprit, m-am pornit din nou, m-am pozat, am ras, m-am impins cu colegul de rand, m-am zbantuit, m-am invartit timp de vreo 2 ore and it was fucken amaziiiiing!

Spre final, pe la bisuri m-am cam pleostit un pic pentru ca ma asteptam sa cante si Zephyr Song pe care nu l-au cantat. Dar in schimb au compensat cu Give It Away. Si ce au mai compensat! Dupa bisuri, io tot asteptam si urlam. Mai vroiam! Come back, motherfuckers! Please! Pretty please! Dupa ce a inceput muzica de final de show, m-am uitat resemnata catre colegul meu de agonie si extaz, care mi-a transmis din priviri:

Hai femeie, nu mai tipa atat, ca nu se mai intorc. Acum misca si hai sa mergem spre iesire! 

Cu inconfundabila gura pana la urechi, coboram scarile la bratul omului si vorbeam foarte tare pentru ca nu prea mai auzeam multe, cat nici nu ma prea mai tinea vocea atat de bine. Spre iesire am mai trecut o data in apropiere de standul cu tricouri RHCP, am salivat pentru o clipa, dupa care mi-am facut exit-ul cu capul sus si demn. Dar nu foarte sus ca sa mai vad si pe unde mergeam ;).

Afara deja se lasase racoare. In salopetutza mea imbulinata deja mi se facuse cam frig asa ca am luat-o in pas alert spre strada, facand slalom printre oamenii care mergeau care mai de care mai agale, dezorientat, hyped sau deloc. Cand am ajuns din nou la Muncii, imi era clar: Traisem un moment istoric. Red Hot Chili Peppers, baby! 😀