Monthly Archives: October 2012

Oct3

Inhale…Exhale…Zen?!

Posted on by
Inhale…Exhale…Zen?!

Let there be Zen! And warmth…and peace…and love…and sunshine…and birds singing…and flowers blossoming. End. Si totusi oricat de mult as chema io Zen-ul la mine in momentele in care scot fum pe nari si urechi, parca si Zen-ul se sperie si zice: No way! Too much occupational hazard for me, m’am! Si nu-l invinovatesc.

Ca tine de mine teoretic sa imi canalizez putintele si energiile astfel incat sa privesc spre the blinding lights, nu spre pitch blackness sau rings of fire. Dar imi vine sa ma pup uneori cand vad how far I have come in my emotions management. Me gusta mucho! 😀 Fata-mi va ramane forever enervant de expresiva, dar esential este ca atunci cand imi propun pot sa imi reorientez reactivitatile spre zone utile si simpatice. Fara a ma avanta nici in explozii incomode sau implozii caustice. Numai ca evident, ca fiecare fiinta ganditoare bipeda (care nu e neaparat si inteligenta 24/7) am nevoie de niste ancore care sa imi tina Zen-ul aproape.

As fi extrem de descumpanita daca m-ar parasi. Asa ca il momesc si eu cum pot. Ii mai zic de Karma si de Buddha pentru a-l face sa se simta ca acasa in interiorul fiintei mele. Uneori functioneaza. Alteori ma fenteaza si imi cere sa mai gasesc si lucruri mici si specifice de care sa ma agat cand imi vine supararea, fara sa rup camasa dupe mine – I love clothes, so I cannot hurt them! O ciudatenie pe care am descoperit-o cu mare surpriza la mine e aceea ca atunci cand eram abia iesita de pe bancile facultatii si proaspat angajata la ONG aveam niste ancore auditive.

In traducere libera, atunci cand shit got bad, incepeam sa fredonez cate un cantecel. Si nu, nu erau inca timpurile lui “Sunt singurel, bing, bang…” ;). Si ce puteam sa fredonez altceva decat genericul de la “Tezaur Folcloric” sau cel de la “Dallas”? Gata? V-ati oprit din ras? Nu? Bine…Va mai las un mini-ragaz. Asa…si m-am intrebat desigur dar de ce ori aia ori cealalta? Care ar fi explicatia psihologica?

I got as far as ca amandoua erau emisiuni de weekend in copilaria mea si in weekend incepea viata. La Tezaur se uita mamaia mea, iar la Dallas, pai cine nu se uita la Dallas? Devenise deja un ritual de familie unde ne adunam cu mic cu mare in fata televizorului sa-i urmarim pe Bobi, Pamela, Jere si Suelen cu dramele si pasiunile lor. Voi nu? Hai ca nu are sens sa va mintiti singuri pe blogul meu. Thou shalt not lie here, reader! :))

Asa ca de fiecare data cand aveam o situatie dubioasa care implica fum de neuroni carbonizati ma mai apuca cantatul (scuzata-mi fie cacofonia, but think of it as a politically correct one such as biserica catolica sau Ion Luca Caragiale). Ulterior, parca cele doua cantecele au scazut ca intensitate in calmarea A.N.S.-ului meu mai ceva ca valeriana cu ceai de tei. Si a trebuit sa gasesc alte supape. Mai vizuale de data asta.

Which I did! They’re called SHOES! Mai nou cand ma simt oarecum depasita emotional de o trebusoara mai mult sau mai putin (ne)dreapta – Da, am o tema existentiala cu dreptatea deci sunt o stangace convinsa, incep sa ma uit pe site-uri cu pantofi. Frumosi. Sclipitori. Cu toc mai cui sau mai teava. Si brusc totul se domoleste intr-un slow-motion idilic. Si asa ma refocalizez si analizez trebusoara dand la o parte excesul de emotii colaterale.

Dar trebuie sa va marturisesc ca zenuielile cele mai mari le am atunci cand fie merg/alerg fie scriu in galop intelectual dupa propriile-mi idei. Miscarea ma pune in functiune miraculos si imi disipa energiile in colturi sigure si productive ale spiritului meu. Si asta nu se intampla de azi, de ieri, ci de o buna bucata de vreme. Mai are un pic lumea si ma porecleste Roadrunner pentru ca eu atunci cand merg, merg intr-un ritm alert. Catre ceva. Nu la plimbare agale. Si ma eliberez de reziduurile de peste zi cu care ma trezesc peste mine din mai multe directii – Dupa cum bate vantul zilei bineinteles!

Cat despre scris, nu sunt indeajuns de evidenta? Mai e oare nevoie sa specific cat de mult ma relaxeaza, ma energineaza si ma transpune intr-o lume care stiu cu siguranta ca e doar a mea? Inca de pustoaica am cochetat timid cu scrisul.

Incepand cu compuneri in care incercam sa folosesc corect metaforele si comparatiile si sfarseam prin a induce in oroare cititorul, cat si pe doamna invatatoare.

Continuand cu eseuri interminabile la engleza scrise pe jumatate de pagina si disecate pana in maduva cuvintelor de catre proful meu de engleza care era mai special de fel – Din pacate pentru el, cat si pentru mine nu spun asta strapunsa de vreun sentiment de admiratie profunda.

Plusand cu caracterizari si comentarii la romana pe care le citeam cu atata mandrie de ma intreba profa daca chiar eu le scrisesem pe bune.

Ce sa zic dom’le am fost o scriitoreasa precoaca! Aceasta Sylvia Plath aflata la rascruce (de vanturi) cu surorile Bronte, Virginia Woolfe, Elfride Jelinek si Herta Muller. Mi-a luat totusi ceva pana sa ma las sa scriu fix asa cum simteam frazele iesindu-mi din minte prin degete. Dar cred ca sunt pe drumul cel bun.

Unii zic ca scriu bine. Altii ma critica vehement, mai ales pentru ca am prostul obicei de a nu imi reciti scrierile inainte de a le publica lasand sa mai apara cate o greseala de ortografie nevoita, dar deranjanta. Promit ca nu mai fac! 😛 Multi nici nu ma citesc, deci nu prea au habar daca scriu sau nu, si daca da de ce o fac.

Cu toate astea eu scriu in continuare ca o forma personalizata de zenuiala. Pfff si ce mai merge! Ca unsa! Daca sublimam macar sa sublimam cu stil…:) And this specific form of (f)art exhilarates my soul and puts my mind at ease. Deci daca-i ZEN, atunci ZEN sa fie… Ceea ce va doresc si domniilor voastre. Sa aveti o noapte zen! 😉

Oct2

1st Thing’s 1st

Posted on by
1st Thing’s 1st

Cred in puterea primei impresii.

Si in influenta primelor experiente care formeaza oameni.

Si contureaza clipociri tembele in priviri.

Genul de luminite care iti insenineaza diminetile si te fac sa visezi chiar daca soarele rasare, nu apune.

Prima amintire cuibarita in mintea ta de copil.

Prima tabara in care parca poti sa atingi sentimentul de libertate absoluta.

Primul sotron sarit perfect sub privirile curioase ale celorlalti copii de la bloc.

Prima zi de scoala in care camasa era mult prea alba si scorbita pentru tine.

Prima linie primita la palma de la “tovarasa” pentru comportament indisciplinat.

Primul manual simtit pe spate in semn de apreciere vesnica de la colegul de banca.

Prima tigara fumata in baia comuna in timpul orei de bio.

Prima alocatie cheltuita pe prostii impartite cu prietenii.

Primul bairam “cand parintii nu-s acasa” cu Tanita si “Adevar sau Provocare”.

Primii fluturi care au invatat sa zboare ca nebunii in captivitatea propriului tau stomac.

Prima data cand ai tresarit la auzul telefonului pentru ca stiai ca e EL.

Prima rochie din multele probate in speranta ca vei arata drop dead gorgeous.

Primul misto facut pe seama ta de baietii din clasa pentru ca “You’re such a giiiirl!”.

Prima amutire in fata unui acces de inteligenta care te-a luat prin surprindere fix in fata clasei.

Prima declaratie de iubire netarmurita soldata cu o imbratisare stangace.

Primele frunze cazand care anunta inceputul toamnei si al scolii.

Prima oara cand ti-ai simtit inima sfasiindu-ti pieptul de drag.

Prima intalnire sub clar de luna cu tineri de mana si de minte.

Prima serata cu cina, dans si mmmmulta pasiune lasata sa isi faca de cap.

Primul “mie-mi cam place de tine asa” auzit pe infundate de urechile tale deja inrosite de emotie.

Primul strigat de durere pe care il simti pana in maduva oaselor o data cu cerul care vine peste tine.

Prima gura de aer proaspat respirata dupa ce things start making sense again.

Primul examen picat cu gratie si sarbatorit la bodega de langa facultate.

Primul scancet gatuit de placere care iti inunda tot corpul cu o energie nebanuita.

Primul ras in hohote recurente din senin.

Primele maini care s-au nascut pentru a se cuprinde una pe cealalta.

Primul rush de adrenalina pe doua roti printre lanurile multicolore.

Prima noapte in bratele omului iubit intr-o casa care brusc devine a ta pentru ca inima iti spune ca aici esti acasa.

Prima decizie inteleapta dupa un roi de copilarii reactive care te trezeste la realitate.

Prima speranta aparuta ca o naluca dupa taifunul devastator.

Prima zi in care realizezi in sfarsit ca tu esti mai presus de tot si toate, intotdeauna.

Primul job care te face sa te simti cu adevarat valoros si util.

Prima recunoastere a meritelor dupa nopti de tocit de minti si coate pe carti.

Prima reverenta in semn de respect primita din partea unei persoane importante in viata ta.

Sa nu se termine niciodata primele!

Asta imi doresc…

Si nici secundele…Sau minutele in care viata chiar curge fara a fi pusa sub lupa mult prea exacta a firii.

Cer prea mult? 🙂

Oct2

Commitment

Posted on by
Commitment

*
Commitment is the state or quality of being dedicated to a cause, activity, person, etc.. It is also known as a pledge or an undertaking.

**

***

I committed a murder and because I was mentally dyfunctional at the moment of the crime I was committed in a mental hospital.

Now my commitment towards my daily medication overpasses my other commitments.

Actually I do not seem to have other commitments.

Not even to my family or friends.

My girlfriend says I might have commitment issues.

I don’t think so.

After all I have committed several things throughout my existence.

That should mean something, right?

****

Am comis-o grav! Si am inceput pe urma sa dau din colt in colt.

Comisarul de la sectie ma masura din priviri parca incercand sa ma intimideze.

Doar doar m-oi speria si o sa dau tot pe goarna.

Pana si aia din comitet ma stiu ca pe-un cal breaz.

Stiu prea bine ce-mi poate pielea.

Am incurcat-o de data asta.

Oct1

Totul va fi bine! :)

Posted on by
Totul va fi bine! :)

Cercetatorii britanici zic ca…
…cel putin 1 din 10 angajati din vreo 7 tari europene a fost nevoit sa isi ia un medical mic pentru starile de depresie generate de satisfucktia de la locul de munca.

Tarile survolate in acest nou studiu cu un esantion gigant de 7000 de gigei, sunt: Marea Britanie, Danemarca, Germania, Turcia, Italia, Spania si Franta. Daca tot ne place pana la lacrimi (si voma) statistica, cica fo 20% dintre cei 7000 de subiecti (adica cam 1400 de oameni) au fost diagnosticati cu depresie de-a lungul si latul existentei lor. Well aici pot intra in discutie o groaza de alti factori, nu neaparat doar locul de munca, dar cifrele sunt truly inspaimantatoare.

Oare astia incearca sa ne bage in toti sperietii sugerand ca ne indreptam vertiginos spre o planeta de deprimati?

Why would you do such a thing?

Ca producatorii de anti-depresive sa vanda pilulele magice ca bombonelele in corporatii?

In loc sa imi iau Skittles de la tonomatul din hol, sa imi iau niste Zoloft? Ar fi o teorie, asta daca m-as duce in directia teoriilor conspirationiste. Cineva important pentru mine mi-a zis o data ca nu e rau sa fii un pic paranoic once in a while, si bine zicea. Omul deprimat deja nu mai e interesat de altceva decat de sine si nici macar.

Deci putem vorbi si de clasica strategie de “amestecare a oamenilor” ca acestia sa isi piarda focusul asupra a ceea ce ii doare cu adevarat: ca nu le sunt respectate drepturile la locul de munca, cat si inafara acestuia. Ca UE e mai preocupata de cum sa se ciondaneasca in foruri oficiale despre cine ce datorii mai are in loc sa se concentreze pe cresterea calitatii vietii pentru tarile membre ale comunitatii.

Ca in materie de servicii si beneficii sociale, fiecare tara se confrunta cu their own shit din care incearca sa iasa sau in care a invatat sa innoate atat de bine. Si totusi sa nu ne indepartam de subiectul studiului realizat de European Depression Association, respectiv draga de depresie.

Cica depresia e mai intalnita in randul englezilor, danezilor si nemtilor, decat in randul turcilor, spaniolilor, italienilor sau francezilor. Ceea ce mi se pare si normal, atata timp cat dpdv etiologic starile depresive sunt influentate major de conditiile meteo. Unde-i frig lumea nu prea mai vrea sa traiasca. Unde-i cald e alta viata, dar ajung astia la celalalt pol de sangre caliente care doreste sangre…;).

In cazurile de depresie generata de shit-ul de la locul de munca, angajatii europeni intervievati declara ca nu le-au spus angajatorilor de teama sa nu isi puna in pericol slujba. Pe de alta parte, angajatorii declara ca nu prea au sisteme de suport pentru genul acesta de situatii – mai putin britanicii care cica ar avea ceva proceduri HR pentru sustinerea morala a angajatilor napaditi de depresie.

Studiul a facut ceva valuri pana in Parlamentul European, determinandu-l pe Stephan Hughes, Responsabilul European cu Employment-ul si Social Affairs-urile sa declare ca “Depresia la locul de munca reprezinta o provocare sociala si organizationala care genereaza consecinte nefaste si care necesita atentie si actiuni din partea Uniunii Europene”.

Nu-i asa ca suna bine? Parca imi si dau lacrimile un pic in timp ce nu-mi pot stapani impulsul de a aplauda frenetic discursul lui nea’ Stephan. Bun. Asta ar trebui facut. Ceea ce se (nu) intampla insa ne afecteaza pe toti, incepand de la tarile veterane UE cum sunt Italia sau Marea Britanie, pana la noi astia nou intrati si debusolati care ne rugam in principiu la munca legala, nu neaparat masuri HR anti-depresie.

Sa zici mersi ca ai de munca, si mai terminati cu vaicareala despre depresie! Ce-i aia depresie ma? Vi s-a urat cu binele? Dar cand lucram pe vremea lui Ceasca in 3 schimburi, fara lumina, la norma, cum era? Atunci nimeni nu se mai deprima!

Corect! Comunismul a avut si el plusurile lui, unul fiind ca nu lasa sa transpara problemele de dinamica sociala si psihologica, ci le sugruma din fasa. Pe atunci daca aveai o parere, erai redus la tacere intr-un fel sau altul. Si acum daca ai o parere mai vehementa tot in directia uniformizarii se actioneaza, numai ca olecuta mai democratic.

Toate-s noi si vechi sunt toate!

Dar ma bucura faptul ca se mai fac ceva team-building-uri pe bune, ceva training-uri pentru luminat de minti si ca se mai deconteaza de catre C.A.S.M.B. (pe alocuri) sedintele de psihoterapie pe care un angajat care chiar vrea sa isi rezolve problemele pe aceasta cale.

Restul mergem pe la concerte, la un suc cu prietenii, stam de vorba cu necunoscuti, dezbatem cu colegi de breasla despre cum se intampla lucrurile si cum ar trebui sa se intample. Si astfel trecem de la clasica depresie, la depresia reactiva. Catama progresul! 🙂

Lucrurile nu se vor schimba niciodata peste noapte, dar merita sa aprinzi un bec din cand in cand si sa iti dai cu parerea despre cum ar fi daca lucrurile ar fi altfel. Daca nu doar ai avea drepturi pe hartie, ci si in fapt. Si daca in loc de a fi deprimat, ai fi fericit la locul de munca.

Asa ca nu pot sa spun decat: Mainile in aer si striga cu mine! Totul va fi bineeee! :))))

Oct1

Got a Problem, Punk?

Posted on by
Got a Problem, Punk?

Fac ce fac si tot ma intorc la the basics. Basic emotions. Alea invatate si exersate inca din copilarie. In raport cu persoanele semnificative din viata noastra. Discutam la un moment dat intr-un for academic, deci cu ceva pretentii, ca daca ar fi sa ne gandim pe indelete am concluziona ca practic cam toata lumea are probleme nerezolvate cu autoritatea.

Si ce-i cu asta? mi-ati putea replica franc si sec. Well, aceste unfinished business cu persoanele de autoritate din viata unui om, ii determina oaresce reactii pe la adolescenta… maturitate… si inclusiv batranete. Acum depinde de natura problemelor, de intensitatea lor si evident de raspunsul emotional dat. Maturitatea emotionala cam be a sneaky bitch si cu atat mai mult cu cat vorbim de mame, tati, bunici, matusi si tot neamul. Cine zice ce n-are probleme nerezolvate cu familia fie n-a stat indeajuns de mult pe acasa cand era pustan – si btw asta in sine este o problema ;), fie nu doreste full disclosure – si aici chiar pot intelege ca poate nu vrem sa ne spalam rufele imbacsite cu colbul familial fix pe blog.

Poate fi o replica sarcastica aruncata de o mama care isi doreste ca plodul ei sa evolueze intr-o zi cat altii intr-un an. Sau poate o palma paterna peste ceafa ca nu ti-a iesit tema la matematica nici de data asta. O admonestare din partea unei bunici care te anunta apocaliptic ca daca nu mananci tot din farfurie va fi vai si-amar de capul tau. Poate inclusiv sa fie si o lipsa de reactie a parintilor atunci cand faci vreo boacana, menita evident sa le atraga atentia catre persoana ta minuscula, si sa te distraga atentia unul de la celalalt.

Tot amalgamul asta reactiv de frica, furie, bucurie, tristete, mahnire, dispret, etc. se incheaga bine de tot, intr-un bulgare compact care pe la adolescenta incepe sa se rostogoleasca intr-o directie sau in alta. In principiu peste oameni: aia care l-au generat in primul rand, aia care il zgandare sau aia pe care i-ar bate gandul sa il impunga. No, that’s a very bad idea! Deci, dragii mei, cam toata lumea are probleme cu autoritatea. Acum depinde cum (re)actionam in fata acestora intr-o maniera white collar, clean hands and clever minds. Adica pro-social.

There are a number of ways, printre care as spune felul in care ne imbracam, muzica pe care o ascultam, profesiile pe care le alegem, oamenii pe care ii admiram si tot asa. Eu for instance ma imbrac in felul meu complicat si (ne)cinstit, ascult de la rock, punk, metal pana la muzica clasica, si sunt…psiholog de profesie. Oamenii la care ma uit cu admiratie sunt putini, dar buni. Si mi s-a spus in repetate randuri ca exista situatii unde ma activez si incep sa ma comport ca o amazoanca sau luptatoare celta. Rezonez mai bine cu cea de-a doua, va marturisesc.

Am butoane multe, pentru all sorts of shit. Daca se apasa pe ele, receptorul va obtine o… reactie, nu o prajiturica :). Probabil cei care nu ma cunosc si citesc asta deja isi imagineaza o femeie total out of control pe care nici macar nu trebuie sa o intrebi ceva ca deja sare la bataie. Nu, chiar nu e cazul, pentru ca intre timp am descoperit moduri muuult mai gratificante pentru mine in care sa imi transmit nemultumirea in raport cu vreo figura de autoritate care simt ca doreste (in)direct sa ma puna la pamant. Eu sunt o aeriana, deci nu prea imi place la pamant, ci in aer. La inaltime. Si nicidecum sa ii privesc pe ceilalti de sus, ci sa pot respira, sa pot gandi si sa pot crea cu pasiune.

Sunt cateva teme de viata care ma determina sa ma transform intr-un interlocutor vicious. Care ti-o taie din prima. Ideea, replica, parerea… Una ar fi locul si rolul femeii in viata si familie la care se adauga variatiuni despre rolul si locul barbatului in univers. Ce putem si ce nu putem sa facem in calitate de barbati si femei. O alta ar fi tema inteligentei personale. Da, imi trebuie o statuie cat de curand pentru ca porumbeii sa se poata gainata in voie pe dansa, vorba celor de la Kumm. I don’t really want to see my name in a dictionary!

Ceea ce ma amuza este incercarea unor fellow humans de a imi pune la indoiala capacitatile intelectuale pana la subminare. Motivele ma intereseaza prea putin, dar desigur premeditarea ma duce intr-o alta sfera de comportament – repet la fel de civilizat si pro-social dar cu mesaj patrunzator. Tin minte ca intr-o anume situatie m-am surprins raspunzand la o intrebare de genul “Ce ti-a facut X?” cu “Mi-a insultat inteligenta!”.

De cand ma stiu am fost o copchila cu cap. Ca l-am folosit in favoarea sau defavoarea mea, asta e alta treaba. Am fost nu foarte populara, am fost grasuta, am avut cosuri (si inca mai am din cand in cand), am fost usor neadaptata social, am fost recalcitranta, dar niciodata prostovanca. Nu, nu, nu! Ai mei m-am crescut in elogiul inteligentei ca singura arma in fata reactiunii, si bine au facut! Ca ulterior mi-am dat seama ca inteligenta asociata cu o imagine placuta ochiului are si mai mult efect, asta-i alta treaba.

Basically, in prezent I don’t take a lot of shit from anyone. Si de ce as face-o? De dragul submisivitatii si al compromisului? De dragul relatiei? Eh, da, de dragul unei relatii (si nu ma refer neaparat la una de cuplu) lucrez cu mine in directia cizelarii muchiilor mele ascutite. Cat si de dragul unui scop maret, cum ar fi pacea mondiala, salvarea padurilor ecuatoriale sau dezamorsarea de bombe atomice…:))

O grenada fara cui care se preocupa in a dezamorsa bombe atomice? Cine a mai pomenit-o si pe asta? But then again, n-am zis niciodata ca n-as fi paradoxala prin definitie. Asa ca nu incercati sa ma definiti. You might end up with a oxymoron…;)