Category Archives: You Must Be Freakin’ Kidding Me!

Broasca cea suie

Broasca cea suie

In incaperea de salon excesiv de luminata cu neoane care parca nu faceau altceva decat sa iti accentueze trasaturile pe care incerci sa le ascunzi subtil de obicei, o duduie trecuta de prima tinerete purtatoare de bijuuri stralucitoare si inel de picior deschide subiectul adresandu-se noua tuturor:

A: Dom’le, parca a innebunit soacra-mea de cateva saptamani cu feng-shui-u’! Nu stiu ce sa ma mai fac cu ea ca da banii pe tot felul de prostii…

O alta duduie blondina care sa tot fi avut vreo 40jde primaveri, in timp ce sedea sprijinita intr-o rana pe un scaun cu spatar inalt se baga la interval:

B: Pai si cum adica? Crede in feng-shui sau cum?

A: Da mah, daca iti vine sa crezi asa ceva… La batranete a apucat-o febra feng-shui-ului!

B: Da’ ce tre’ sa faci?

A: Isi cumpara tot felul de statuete, uleiuri aromatice, ierburi mirositoare pe care si le pune sub pat, ca cica tre’ sa ai spatiu sub pat sa poti baga chestii pe acolo…

B: Sa stii ca si io am incercat asta cu feng-shui-ul sa imi intre mai multi bani in casa!

A: Eh, i-am spus io… Banii trebuie munciti, nu intra ei asa usor in casa omului!

B: Am primit o broasca din aia de metal cu gura cascata si cu un banut deasupra gurii si am pus-o in casa pe podea sa-mi tina usa sa nu se tranteasca. Ca era grea broasca.

A: Si?

B: Si, de atunci nu mi-a mai intrat nici un ban in casa, tu! Nimic, nimic!

A: Serios?!

B: Nici mie nu mi-a venit sa cred… Asa ca intr-o seara vorbeam cu o vecina de-a mea si imi zice: Nu trebuie sa pui broasca pe jos ca aduce paguba.

A: Pai si?

B: Si am vorbit cu barbata-miu si am scos broasca din casa. Am dus-o in garaj. Si am zis ca nu-i de joaca cu feng-shui-ul asta…

A: Pana una-alta io ce ma fac cu soacra-mea?

B: Las-o mah si pe ea ca are si ea o preocupare acum…

Unghiile mi se uscasera astfel incat am decis de comun acord cu mine sa parasesc incinta incarcata ezoteric a salonului de infrumusetare, lasandu-le vorbind difuz pe cele doua dudui.

Morala: Drepturile (si stangurile) broastelor feng-shui trebuie respectate, ca de nu, ti-o iei karmic!

Feng_shui_froggie_by_aniver

Abso-psycho-lutely!

Abso-psycho-lutely!

Daffodil__by_froststick

Imi propun prin acest post care sper sa nu fie mare cat o zi de post sa imi spun pasul… oful… doleanta. Ma uit in stanga si-n dreapta si nu exista zi (de la Dumnezeu daca tot am inceput cu accente religioase) in care sa nu ma impiedic de vreo incercare de comercializare a continuturilor psihologice sub diverse modalitati.

Media a explodat de cativa ani buni cu articole glossy despre “Cum sa-l recuceresti in 10 pasi?” sau “Pazeste-te de 5 tipuri toxice!”. Sa zicem ca inteleg nevoia femeilor care se declara profane intr-ale psihologiei sa mai citeasca din cand in cand articole de buzunar. La TV imi e dat sa vad exhibitii ridicole ale unor specialisti in domeniu care fie nu-s asa specialisti cum se declara, fie i-au orbit luminile de platou transformandu-i in niste papusele care fac frumos in fata telespectatorilor.

In practica, mai zilele trecute mi-a fost dat sa aud de un caz in care o psiholoaga… oloaga de o doaga, si-a depasit cu mult atributiile profesionale si etice, transformandu-se din psiholog in politai, din politai in asistent social, si din asistent social a incercat o revenire la stadiul initial, fara sorti prea mari de reusita. Dar asta cu etica si deontologia sunt deja detalii tehnice atunci cand omul nici macar nu are habar ce tre’ sa faca acolo-sa la biroul sau de persoana importanta si sfarseste prin a se juca cu vietile altor oameni in mod gratuit.

Trigger-ul meu pe ziua de azi, cel in virtutea caruia tot amestec pe aici opinii si idei din care mai improsc cu ceva lava profesionala, este un set de articole glossy, incluse evident intr-o publicatie glossy… online. Scopul meu nu e sa arunc cu noroi intelectual in stralucirea scrierilor respective, dar trebuie sa recunosc ca nu-s prea stralucite. Si ca nu-s stralucite e una, dar nici macar documentate nu-s.

Nu-i o pretentie exagerata de psiholog rigid pe care mi-o manifest acum, si nici macar nu cred ca despre psihologie ar trebui sa scrie doar psihologii. Daaaar jurnalistii care se inhama la un astfel de demers ar trebui sa-si respecte setul lor de principii etice si norme deontologice, si daca nu ma insel documentarea asupra subiectului asupra caruia doresc sa se opreasca jurnalistic este o conditie esentiala in actul creatiei.

Articolul cu pricina se numeste: “In pat cu… NARCISISTUL! 5 semne care il tradeaza” si bag seama ca face parte dintr-o serie de 4 capodopere (adica opere de citit in capot ;)) alaturi de “Top 5 zodii narcisiste: barbati care iubesc fara sa fie iubiti”, “Facebook, raiul narcisistilor” si “Vampirul narcisist: Iubind un barbat care nu poate iubi decat iubindu-se”. Mi-e clar ca toate sunt scrise de femei, dar nu stiu sigur daca de aceeasi femeie, ca partea cu numele autorului undeva pe la inceputul articolului nu prea se respecta in mediul online.

Ok, deci exista un trend ca femeile cu penita la purtator de la acea publicatie sa se focalizeze precum sacalii asupra barbatilor etichetati drept narcisici. Ma intreb daca doamnele in cauza cunosc etimologia cuvantului narcisic… Poate ca da, poate ca nu. Vine de la unul Narcis, va spun io! Care era un vanator frumusel de prin Grecia Antica care se preumbla prin Boeotia. Fiul lui Cephissus (zeul al raurilor) si a nimfei Liriope, acest omusor era extraordinar de mandru si ii cam desconsidera pe cei care il iubeau. Asa ca s-a gasit o muiere sanatoasa, pe numele ei Nemesis, care l-a atras pe misel la un iaz unde Narcis al nostru se holba si se indragosti subit de imaginea din apa, fara sa realizeze ca este propria sa reflectie. Asa ca Narcis ramase acolo, incapabil sa paraseasca acea frumusete sub-acvatica si sfarsii cam mort.

Io vad o alta tendinta care chiar ma calca grav pe nervi in randul scriitoreselor, cat si al cititoarelor de maculatura da stil da viata: ca una-doua pun etichete patologizante pe niste comportamente pe care le identifica (cu maiestria lui Hercule Poirot) la barbatii din preajma lor. Concluzia implicita: ei sunt narcisici, noi suntem niste victime. Da’ de ce sa facem una ca asta? Pe bune daca mai inteleg ceva? Ca sa vada EI ca NOI suntem cu 3 secunde mai inteligente, sau cel putin incercam sa parem? Aici am shiftat un pic spre rolul meu de femeie de la cel de psiholog, si nu prea inteleg strategia asta de coping cu barbatii din jurul nostru.

Fetelor io va dau un singur sfat (vorba cantecului): nu incercati drumuri din astea serpuite pentru ca atunci cand il tratezi pe cel de langa tine ca pe un… dusman, de care trebuie sa te aperi, asupra manifestarilor caruia trebuie sa te informezi din tratatele de psihiatrie, atunci el in contra-reactie se va comporta fix ca unul.

Sa revenim la ce ne doare. De fapt ce le doare pe doamnele cu articolele despre barbati narcisisti. Pai pe mine ma doare mintea, si pe ele le doare… treaba asta cu “narcisismul”. Hai sa facem niste delimitari ca sa imi mai treaca un pic migrena.

EGOCENTRISM = Atitudine a celui care priveste totul prin prisma intereselor si a sentimentelor personale, tendinta de a face din sine „centrul universului”;
NARCISISM = Admiratie si dragoste exagerata fata de propria persoana fizica, care constituie adesea o stare patologica.

Carevasazica, egocentrismul este o atitudine, recte tine deeee… caracterul persoanei, adica latura atitudinal-valorica a personalitatii. Zlate ar fi atat de mandru de mine acum! Sau poate de el, ca era cam “narcisic” ce-i drept! :)) Egocentrismul mai e si o treaba foarte functionala in dezvoltarea copilului, in sensul in care in primii ani de viata (pana pe la 3-4 ani as zice io), copilul se crede “buricul pamantului” pentru ca este tratat ca atare de oamenii din jurul sau, pe de o parte, cat si pentru ca sa isi asigure supravietuirea, de pe alta parte. Ulterior, mai descopera si socializarea si da egocentrismul pe alocentrism.

Daffodil_by_RAichy

Narcisismul este o stare patologica care implica niste pulsiuni ale omului spre el insusi. Oare Garfield era narcisic cand spunea scalambaindu-se in toate felurile: I kiss myself! I kiss myself!? Adica nu-i de bine… E de rau! E de psihiatrie si spitalul noo. Tine de tulburarea narcisica de personalitate, cum suntem informati si in articolul ala cu “In pat cu… NARCISISTUL!”. Aici sa va tineti doamnele mele jurnaliste ca intram pe teren psihanalitic accidentat!

Deci voi ziceti ca “Narcisistul te face sa te simti nesigura de tine. Spune si face lucrurile in asa fel incat sa te faca sa te simti mai putin importanta, mai putin desteapta. Incearca sa te faca sa crezi ca ai avea o anumita problema. Mesajul sau neconstientizat este: Eu nu vreau sa ma simt nesigur de mine si mic, ia tu asupra ta sentimentele acestea. Din pacate, chiar fara sa isi dea seama, narcisistii iubesc sa anuleze farmecul personal al celorlalti, doar ca sa se simta ei mai importanti.”

Io ma intreb cum te poate face pe tine cineva, oricine sa te simti intr-un fel, oricare fel? Controlul asupra propriei emotionalitati unde sade: la dansul sau la tine? Ca daca nu-i la purtator atunci e cam groasa. Pentru ca, ghiciti ce, nimeni nu poate avea o influenta asa de mare asupra ta, decat in contextul in care tu ii permiti acest lucru. Suna complicat? E chiar foarte simplu. Daca el “te face sa te simti nesigura… putin importanta… mai putin desteapta (ca sa respect terminologia din articol)” asta inseamna ca undeva in fundul capsorului tau, in scenariul tau de viata, cineva important ti-a transmis un mesaj similar in raport cu care tu ai dezvoltat ceva emotii de respingere si revolta.

Si daca vorbim de mesajul analog de “Eu nu vreau sa ma simt nesigur pe mine si mic, ia tu asupra ta sentimentele acestea”, oare e vorba de tulburarea de personalitate narcisica asa cum afirmati cu atata siguranta in articol, facand o apologie simptomatica complexa a acesteia, sau pur si simplu de manifestari narcisice ca elaborari defensive, stari de grandoare care intruchipeaza un mecanism de aparare in raport cu anxietatea relationala?

Oare voi ce defense folositi in relatia cu partenerul vostru de cuplu? Ok, el e narcisic, iar voi scrieti intelectual despre cat de narcisic e el… deci folositi nitica rationalizare, intelectualizare, deplasare. Sa mai continui? Nu voi explica cele trei mecanisme de aparare insirate, lasandu-va domniilor voastre placerea de a le descoperi prin lectura.

Pazea ca am mai gasit o duda: “Narcisismul pare sa se fi nascut dintr-o istorie personala a abuzului, sau a sentimentului de a fi fost neglijat in copilarie, ceea ce duce la maturitate, catre situatii de atasament dominate de nesiguranta. Persoanele care nu au incredere in propria persoana asa cum sunt narcisistii, nu pot vorbi in mod coerent despre familia lor, iar amintirile lor sunt fragmentate si contradictorii. Cel mai comun mit pe care le place sa il exploateze este mitul familiei perfecte: au trait intr-o familie ideala. Nu le place deloc sa recunoasca problemele care poate au existat in familia lor.”

Unu la mana, cand zici abuz deja cititorul se duce cu gandul la batai cu strigaturi, deci hai sa folosim cu blandete unele cuvinte, mai ales cand ne adresam unui public neavizat. Doi la mana, atasamentul anxios poate a avea o paleta atat de mare de manifestari, iar narcisismul nu se incadreaza in cele esentiale. Poate fi eventual colateral. Generalizarea conform careia narcisistii se auto-declara ca provenind din familii perfecte e cam nefondata si foooarte stereotipa. Renuntati la ea, ca macane grav! Ca sa zic asa, am intalnit multi “narcisisti” care sunt autentici in istorisirile lor familiale. Si daca vorbim de mitul familiei perfecte, ne cam ducem spre idealizare ca un alt mecanism de aparare, nicidecum narcisism.

Ceea ce mi se pare evident in comportamentul relational al oricarui om este nevoia recurenta de valorizare si gratificare pentru ceea ce este, ceea ce face, ceea ce gandeste, ceea ce simte si tot asa. Naturalmente, in functie de gradul de satisfacere al acelei nevoi in copilarie, manifestarile prezente prin care omul isi reclama partea de valorizare pot fi mai mult sau mai putin accentuate. Dar de la tendinte pana la simptomalogie patologica e o cale atat de lunga incat nici nu-i vad capatul daca imi mijesc ochii.

La al doilea punct din care tu, fata draga care citeste articolul respectiv, il poti identifica in pat pe narcisicul tau de serviciu zice ca: “Narcisistilor le este frica de emotii. Emotiile apartin oamenilor si acestea isi fac aparitia in atatea si atatea forme, pe parcursul interactiunilor noastre cu ceilalti. Narcisistii incearca pe cat de mult pot sa evite emotiile, pentru ca manifestarea lor inseamna sa arate celorlalti ca pot fi si vulnerabili, ca pot la randul lor sa fie influentati de cineva sau ceva. Atunci cand o situatie devine prea emotionala, narcisistii au tendinta de a schimba subiectul.”

De obicei oamenii care recurg la mecanisme de aparare resimt frica, anxietatea ca ceva visceral. Deci fie ca adopti o atitudine de supravalorizare a propriei persoane, idealizare a unui eveniment/persoane/situatii, rationalizare sau intelectualizare e clar ca te cam caci pe tine de frica si organismul intra in mod defensiv. Evitarea in sine este un alt mecanism de aparare, dar n-as zice ca evitatea emotiilor ar fi chiar ceea ce se intampla in “narcisism”, ci mai degraba evitarea emotiilor negative, stresante. Ca atunci cand vine vorba de mandria asupra propriei persoane, oamenii care se apara astfel, nu au nici o problema in experimentarea emotiilor pozitive conexe.

Cica, si ma straduiesc sa citez cat mai fidel: “O alta tendinta comuna a personalitatilor narcisiste este aceea de a pune pe un piedestal pe anumiti oameni. Logica lor functioneaza astfel: Daca gasesc pe cineva perfect pe care sa admir si de care sa fiu aproape, ceva din perfectiunea sa va trece catre mine, iar eu voi deveni perfect prin asociere. De aceea, narcisistii au si tendinta de a idolatriza anumiti oameni”.

Aceasta “idolatrizare” nu este altceva decat mecanismul de aparare psihica al idealizarii. Si, apropo, voi nu aveti modele in viata, la care va uitati ca la soare? Daca nu, e cazul sa va cautati, ca fac bine mai ales atunci cand resimti nevoia de auto-actualizare. Si daca “narcisistul” cu care sunteti in pat va pune pe un piedestal, e de rau? Sau vi se activeaza ceva simtaminte de unworthiness care va cam impiedica sa va bucurati de inaltimi si sa admirati peisajul?

Si bomboana de pe coliva bietul barbat “narcisist”, crucificat glossy e: “Narcisistii au obsesia controlului. Nu suporta sa stea la mana preferintelor altor persoane, fiindca acest lucru le aminteste ca nu sunt complet independenti, ca trebuie uneori sa ceara ceea ce isi doresc si ca, mai rau, oamenii s-ar putea ca uneori sa nu prea fie dispusi sa dea”.

Sa zic la modul general, ca asta cu nevoia pronuntata de independenta si control asupra lucrurilor se intalneste cam la majoritatea populatiei cu ceva experienta de viata, fie ei barbati sau femei? Vulnerabilitatea nu-i tocmai cel mai confortabil simtamant asa ca noi, oamenii, ne alegem cu grija persoanele in fata carora ne putem da jos chilotii de fier ai controlului si independentei. Nu de alta, dar nu ne prea place sa fim surprinsi cu chilotii in vine.

Acestea fiind spuse, lasati toti “narcisistii” sa vina la mine! Promit ca n-o sa fiu Nemesis cu ei… Ii pun intr-un cerc sa ne jucam de-a impartasirea…;)

Parentaj deraiat

Parentaj deraiat

Nu-s parinte (inca!) si nici vreo usa de biserica, dar pot recunoaste din fericire sau din pacate de la o posta dinamicile familiale disfunctionale. Alea care reduc de cele mai multe ori copilul la un obiect asupra caruia se revarsa valurile uriase de frustrare ale parintilor. Mijloacele de transport in comun sunt intesate de parinti si copii care se duc sau vin sau stau.

Azi dupa-amiaza, pe cand misunam subteran dintr-o parte in alta a orasului, neuronul mi s-a oprit pentru cateva secunde parca scurt-circuitat. In aglomeratia de final de program, mi-am facut loc si am nimerit pe scaun avand in stanga un tip care se juca nush ce joc pe telefonul sau inteligent, iar un dreapta un nene care parea ca si-a lasat intr-un colt uitat comportamentul sau inteligent. Mai departe de atat nu mi-a dat prin gand sa ma uit.

Cu castile in urechi si multe elemente auxiliare in poala (a.k.a. geanta, umbrela, suc, etc.) incercam sa fac timpul sa treaca mai repede. La un moment dat, tipul din stanga mea isi opreste jocul, se apleaca usor inafara, ca si cum ceva undeva in partea dreapta i-ar fi atras abrupt atentia.

Fara a imi scoate castile din urechi, imi zic in sinea mea: Eh, probabil o fi vazut vreo grozavie. Nu cred ca-i ceva interesant pentru mine. Tipul se uita prelung, dupa care isi reasuma pozitia de joc. Mai sta ce mai sta, mai butoneaza un pic, dupa care iar se opreste si se uita in aceeasi directie.

De data asta curiozitatea m-a luat pe sus asa ca mi-am extras o casca din urechi sa “vad” care-i treaba. Si cum io demult nu ma mai aplec in incercarea de a imi spiona vecinii de bancheta, ci pur si simplu ma zgaiesc in reflectia geamului de vizavi, asta am facut si in situatia de fata.

Ochii vecinilor de pe bancheta de vizavi erau bulbucati fara precedent, iar gurile stranse ca si cum s-ar fi abtinut de la a spune ceva. Si cum imi mijeam io ochii in geamul de peste culoarul de trecere, am vazut o prostie mare, ca sa ma exprim in cuvintele unui copil de 4-5 ani. Si am continuat sa o vad si aud impreuna cu ceilalti oameni din proximitate vreo 5 minute.

(Mama cu o privire tulbure si o voce gajaita catre fiica ei pubera) Sa stii ca m-ai suparat foarte tare azi!
(Fata muta de nedumerire si cvasi-vinovatie) ?
(Mama rotindu-si ochii spre obiectul supararii ei) M-ai facut de ras in fata lu’ X-uilica!
(Fata parea a cauta in minte evenimentul cu pricina)
(Mama fixand-o pe fiica cu un ochi din cei doi pe care ii avea in dotare) Si iti promit ca data viitoare cand ma mai faci de ras iti trag o mama de bataie chiar acolo, de fata cu X-ulica!!!
(Fata strangandu-si umerii si picioare semn ca deja isi imagina viitorul sumbru) Dar…
(Mama prinzand si mai mult curaj) Ce-i aia nu vreau? Nu exista nu vreau! Sa nu te mai aud vreodata ca zici nu vreau ca te pleznesc!
(Fata intr-o resemnare plata) Bine.

Trec vreo 2 minute si fetiscana negricioasa cu carare pe mijloc si camasa alba incepe sa manance un pateu… merdenea… bucata de ceva luat de la o patiserie de la metrou dintr-o punga de plastic transpirata.

(Mama imputernicita din scena precedenta in care se dezlantuise asupra odraslei nevrednice, continua mitralierea verbala…) Nu ti-am spus ca atunci cand mananci, sa mananci tinand de punga, nu de pateu, proasto? Nu mai sta si molfai cu mainile alea murdare. Ia-te si sterge-te pe maini cu ea si poti s-o mananci dupa. Cu microbi cu tot. Ca esti si curata tare!
(Fata repozitionandu-si mainile pe plastic ca un copil ascultator continua sa isi manance pateul intr-o tacere dureroasa)

Se mai scurge un minut dilatat de cuvintele de duh pe care mama i le adresase fiicei, cand prima conchide apoteotic:

Cand ne dam jos, tu o iei inainte prin spate spre casa si vin si io dupa.
(Fata afisandu-se usor speriata de ideea de a merge singura spre casa) Dar pe unde?
(Mama taios) Pe acolo prin spate. Io o s-o iau prin fata ca am un pic de treaba si ne intalnim acasa.
(Fata tacand si parand ca intelege) Mhm.

Metroul tocmai se apropia de statie cand cele doua s-au ridicat pentru a merge “cat mai in fata”. In spatele lor tacerea persista vascos. Noi, martorii oculari ai acestui spectacol ieftin si revoltator ramasesem uitandu-ne in gol ca prostii de parca tocmai ce fuseseram loviti cu leuca in moalele capului.

Gandurile apareau a ni se fi unit intr-un nor gri de furtuni si ploi moraliste care ar fi vrut s-o trazneasca pe mama cea reprobabila. Usile s-au deschis si cele doua protagoniste se facura pierdute in spatiul statiei de metrou care forfotea de lume. Oamenii s-au reintors la preocuparile lor mentale si usile s-au inchis cu repeziciune.

Urmatoarea oprire: Undeva unde mamele au habar despre cum sa le vorbeasca copiilor lor, si fac mai mult bine decat nebine.
Nota Bene: Uneori copiii au nevoie doar de o mama, nu de o mama de bataie…

I need to blog about Kevin

I need to blog about Kevin

Ravneam la un film care sa ma puna pe ganduri… Care sa ma uluiasca prin viziune si substanta… Care sa ma scoata din propriul meu cap si sa ma proiecteze in alte lumi. Si am dat peste… Kevin. Si niste oameni care vroiau sa vorbeasca despre el.

Culmea! Mi-as fi imaginat ca tendinta naturala ar fi sa vorbeasca cu el mai intai.

Nu e tocmai genul de film la care te uiti impreuna cu familia, tinand in brate un castron urias cu popcorn. As zice ca e mai degraba un film la a carui vizionare trebuie sa te inhami de unul singur, dupa ce te-ai asigurat ca ai functionale toate defensele psihice.

E regizat de o femeie, lucru pe care il intuiesti inca din primele cadre. Are o coloana sonora care contrasteaza puternic cu aparitia unica a Tildei Swinton in rolul unei mame care pare a purta povara intregii lumi pe corpu’-i firav si palid. Si mai are un rosu subliminal care iti reaminteste ca blood will be definitely shed in the end.

Pelicula pare a ingloba toate fricile si spaimele oamenilor moderni care vor sa se aventureze in a-si face propria familie. Din unu’ sa se faca doi, si din doi trei. Dar mai presus de toate, da contur framantarilor unei femei care se lupta cu ea insasi, cu al sau barbat si cu copilul propriu. Atmosfera ticsita de tensiune si anxietate ii fac fiecare minut al existentei greu de suportat.

Daca imi e permisa comparatia, tot filmul aceasta mama pare a fi intr-un travaliu care o amorteste, o goleste si o transforma irecuperabil. Pentru ca trecerea de la a fi cu ea insasi, la a fi intr-o relatie si la a mai introduce si un copil in toata aceasta ecuatie nu e chiar asa usoara cum s-ar astepta.

Schimburile emotionale mama-fiu sunt mind-blowing in cazul de fata! Relatia de atasament dintre cei doi este cum nu se poate mai disfunctionala si sfarseste prin a exploda pentru fiu, in vreme ce mama se procopseste cu o implozie prelungita.

Un privitor neavizat ar fi tentat sa gaseasca un vinovat unic pentru finalul (ne)fericit al filmului. Nu de alta, dar nu poti respira usurat pana cand nu te dai vreo 3 metri in spate si zici: Nu, nu, nu! Eu nu o sa fac asa ceva niciodata! Mie nu mi se va intampla asta in veci!

Ok. Filmul s-a terminat si iesi pe strada. Te uiti de jur-imprejur si selectiv te opresti cu privirea fix pe diade mama-fiu in care regasesti fractiuni din ceea ce tocmai ai vazut in filmul ala total “exagerat”. Si atunci incepe adevarata panica…

Ia sa vedem cati dintre voi se vor incumeta sa-l vada dupa aceasta pseudo-cronica! 🙂 Cat despre cei care l-au vazut deja: What are your thoughts on motherhood now?

P.S.: Filmul se numeste “We need to talk about Kevin” 😉

Friends… Will! Be friends!

Friends… Will! Be friends!

Ha! Am ajuns si in punctul asta… In care sa ma consider indeajuns de matura si mai ales sincera (cu mine mai presus de tot, toti si toate) incat sa ma duc spre niste corzi sensibile ale fiintei mele. Prietenia este una dintre corzile vibrante pe care le exersez zilnic, avand grija sa n-o rup sub presiunea degetelor mele un pic prea doritoare de cantat cateodata.

Am primit feedback-uri asa cam pe dupa visini despre impactul emotional pe care il pot trezi randurile scrise de mine in oameni. Nu pot decat sa te/ma felicit, pentru ca daca tu, cititorule, oricare ai fi, cunoscut sau necunoscut, reusesti sa te identifici cu ceva din ceea ce istorisesc io pe aceste pagini virtuale, asta inseamna ca:

1. ai o rezonanta afectiva peste medie si te poti conecta emotional lesne la experiente aparent straine de tine – fie ele si cititul unui articol pe blog;

2. am o capacitate sporita de a imi transmite trairile, gandurile, amintirile si actiunile intr-un mod care-l face pe cititor sa… cada pe ganduri.

Asa ca daca crezi ca randurile astea te au ca sursa de inspiratie, cel mai probabil ai dreptate. Daca te identifici cu ceva din ceea ce scriu… asuma-ti lucrul asta.

Cum e treaba cu asumarea? Ah, e atunci cand te simti intr-un anumit fel dupa ce faci ceva si ai capacitatea sa te dai un pas in spate si sa zici:

Hopa! Stai asa! Io am ales sa ma simt asa. Nu m-a impins nimeni de la spate soptindu-mi suav la ureche: Simte-te! Deci sunt total responsabil de felul in care ma simt. Asa ca n-o sa pasez responsabilitatea celor simtite internetului pentru ca mi-a permis sa accesez un blog, blogului ca era plin de cuvinte impactante, doamnei invatatoare care m-a invatat sa citesc in clasa I sau mumei care m-a facut.

Atunci cand incepi sa iti asumi lucruri si o faci intr-un mod constient e ca si cum ar incepe sa iti creasca in sfarsit oo. Scuzati-mi expunerea jargonica, dar alta n-am in momentul de fata! 🙂 Si cum imi mentin in continuare ideea ca traim intr-o lume sistemica in care totul se leaga de tot, cand vine vorba de alegerile in materie de oameni cu care iti petreci timpul liber, timpul inchis, timpul frumos sau timpul greu si impovarator atunci functionam noi, ca indivizi si grupul de apartenenta tot ca niste sisteme. Cuvantul de baza este functionam. Cum anume, ramane la latitudinea fiecarui sistem de a se clarifica.

Prietenii se ajuta unii pe ceilalti atunci cand rahatul parca are traiectorie directa spre tavanele existentei.

Prietenii se incurajeaza reciproc atunci cand simt ca parca curajul sta prea ascuns in fiinta celuilalt.

Prietenii rad cu gura pana la urechi nu pentru ca ar fi ceva neaparat amuzant, ci pentru ca le place sa se vada unii pe ceilalti fericiti.

Prietenii isi dau voie sa planga impreuna atunci cand simt ca asta l-ar face pe celalalt sa rasufle un pic mai usurat de povara pe care o cara in spinare.

Prietenii se apara unii pe ceilalti fie de ei insisi, fie de un altul care parca ar vrea sa testeze cu bocancul adancimea rezistentei unuia dintre prieteni.

Prietenii vorbesc deschis despre ceea ce ii doare si gasesc solutii la probleme prin confruntari sincere, elegante, dar nu cu mai putin tensionate.

Astia ar fi prietenii. O specie umana aparte pe cale de disparitie, pentru a lasa loc celorlalti.

Distanti in majoritatea timpului de calitate petrecut sistemic in grup.

Evaluativi cand vine vorba de situatii reale de viata la care sunt martori.

Disimulati in relationarea directa care atinge coarde sensibile.

Neinteresa(n)ti de orice care nu are legatura directa cu prezenta, prestanta sau rolul lor in grup.

Cu glicemie scazuta care ii face vulnerabili la a fi cumparati cu ciocolata.

It takes a whole lotta will to be someone’s friend! Most don’t have it… Some think they have it… Few actually do… What about you?


*Multumiri dense lui George Rosu pentru amabilitatea de a-mi fi imprumutat posterul sau atat de graitor!