Category Archives: You Must Be Freakin’ Kidding Me!

Si nemtii au nebunii lor!

Si nemtii au nebunii lor!

Nici nu mai incape indoiala ca Germania din foarte multe puncte de vedere are foarte multe lectii de dat celorlalte tari, si aici nu ma refer neaparat la tarile din Est. Atat la nivel economic, tehnic, cat si social, nemtzii reusesc sa se faca intelesi intr-un mod specific simplificand inteligent lucrurile. Nu mi-au trebuit decat cateva ore sa ma obisnuiesc  cu normalitatea germana.

Ceea ce mi-a placut in mod deosebit a fost ca, turist fiind, de fiecare data cand am cerut indicatii referitor la strazi, trenuri, baruri, etc. le-am primit complete, si eventual si cu variante alternative. Tind sa cred din ce in ce mai mult in teoria ca datorita faptului ca nemtzii reactioneaza la realitatea inconjuratoare intr-un fel care probabil implica si ceva stres, dar mult mai multa minte, si prin urmare in mod natural sunt amabili, zambitori si foarte practici.

Fiecare natie are uscaturile ei, si am vazut si din alea (uscaturi, adica!). Adica oameni dusi cu pluta, cocalari, junkies, etc. Facand legatura cu postul meu anterior, un cititor hiperexact ar putea sa imi reproseze ca etichetez grupurile marginale in mod injust. Asa ca pentru orice eventualitate o sa imi fac de pe acum un disclaimer in care sa spun ca termenul de “uscatura” a fost folosit facand analogie la zicala “Orice padure are uscaturile ei!” pe de o parte.

Pe de alta parte, I will be totally down with helping disadvanged groups as long as they do not trespass me. Daca vrei sa treci peste mine, in orice fel, sa ma agasezi, agresezi, pistonezi, naturlich te vei lovi de o rezistenta dupa care va urma ofensiva. Fair enough, don’t you think?

Pe final de dix-jour (ca sejur nu poate fi de vreme ce am stat 10 zile nu 6 ;)), mai precis in avionul de intoarcere in Bucuresti am avut privilegiul de a da peste un specimen autohton, de la ei de acolo din Nemtzia, care initial m-a intrigat, dupa care m-a surprins, pentru ca in final sa imi confirme prin toate faptele sale ca ori nu are toti boii acasa, ori poate nu a avut niciodata boi si deci nu vede necesitatea acestora.

Conform datelor preliminare culese de ochiul meu observator, pot spune ca nea’ Ciudatu’ was in his late 30s, cu un inceput zdravan de chelie, ochii albastri (cum altfel?) cu ochelari si o mustata blonda, dreapta si ingrijita. Purta o camasuta varateca cu carouri si pantaloni trei sferturi cu buzunare. Daca ma intrebati pe mine, nu prea mergea una cu cealalta, dar asta era the least of his problems.

Acum ca ma gandesc, nu m-am uitat sa vad daca are verigheta sau nu, dar my guess e ca nu prea l-ar suporta multe femei pe dubiosul ala. Sau poate a gasit o ciudata cu care s-a compatibilizat instant. Tot ce se poate, dragilor. Tot ce se poate. To tell you the truth, eu nici nu imi propusesem sa stau in avion sa analizez lumea din jur, desi mi s-a spus de mai multe ori ca fac asta fara sa vreau neaparat. Defect de personalitate, ca sa n-o dau p’aia cu profesionalul…;)

Dar el m-a impuns sa il observ, dupa care a continuat sa ma atzatze pana cand ochii mei devenisera un scanner care il scrutau din cap si pana in picioare pentru ca in final sa redea a mere psycho(logical) profile. Se facea ca ne pregateam de decolare. Toate bune si frumoase. Pasagerii erau asezati pe locurile lor si isi conectau ca niste pasageri cuminti centurile de siguranta.

4 dintre presupusii pasageri ai zborului s-au decis ca n-are rost sa se si prezinte la imbarcare dupa ce si-au predat bagajele la cala, asa ca in order to avoid any terroranschlage, echipajul s-a apucat sa scotoceasca dupa bagajele cu pricina pentru a le evacua din cala. Dupa ce toate conditiile de decolare fura indeplinite si deja incepusem sa ne miscam cu talent pe pista, omul nostru, dragul de el, brusc s-a gandit ca ar fi o idee excelenta sa inceapa sa isi scotoceasca in rucsacul pe post de bagaj de mana. Initial am zis: “E clar, inca unul cu frica de avion. Isi gaseste o ocupatie pana decoleaza avionul dupa care se linisteste”.

De unde? Omul era hotarat sa isi faca ordine in hartiile, hartiutele, cartile de vizita si banii din rucsac. And so he did. Pana cand, la un moment dat ii scapa niste chestii pe jos, printre care si niste monede. Impacientat nevoie mare, se arunca de pe scaun (Avionul tocmai ce decola, da?) sub scaun pentru a isi culege bunurile imprastiate pe podeaua aeronavei.

Personalul de bord deja nu mai intervenea, pentru ca experienta i-a invatat ca pe nebun sau prost e bine sa il lasi sa-si faca damblaua atata timp cat nu reprezinta un pericol pentru ceilalti pasageri, echipaj sau el insusi. Dupa ce si-a facut numarul in patru labe, domnul s-a reasezat pe scaunul sau, in continuare afisand o stare de neliniste.

Buzele sale se tot strangeau si ochii fixau ceva pe spatarul din fata sa. Se tot intorcea in scaun, se tot foia, se tot codea. Mai citea un pic din ziarele pe care si le luase la intrarea in avion. Dar ochii tot in jos i se duceau invariabil. Cauta ceva. Eu aveam un dialog mental cu el: “Ce cauti cu atata foc, bai omule? Chiar te strofoci pentru o amarata de moneda? Pe bune, stai locului ca deja ai bagat-o in toti sperietii pe tanti de langa tine. Noroc ca aveti un loc liber intre voi, ca altfel era deja lipita de geam incercand sa ia distanta”.

Si tot nu se linistea. Dar cu toate astea am decolat. Frumos ca de fiecare data, cu gol in stomac cu tot si infundat de urechi cum ii sade bine oricarui decolangiu! Once we reached the estimated altitude, nea’ Caisa Nemtzeasca si-a reluat activitatile de cautare obsesiva a ceva-ului pierdut in negura aeronavei. Si acum s-a pus pe treaba serioasa, nu gluma.

Cu scos husa de la scaun, scotocit intre scaun si husa. Mai avea un pic si scotea scaunul cu totul. Deodata, agitatia parca ii scazu un pic si a rugat-o pe vecina lui de rand care il privea consternata desfasurandu-se sa ii dea ceva mic ca sa poata baga intre scaun si husa. Manuind o lingurita de plastic, protagonistul acestui numar de circ ieftin si trist a gasit dupa lupte seculare ceea ce cauta. Dar ce Doamna iarta-ma tot cauta? Mi-am facut ochii mici ca sa bat pana acolo.

Era, stimati cititori… o bancnota! O bancnota il facuse pe acest biet om sa isi piarda cumpatul si linistea in plina decolare. Dar important pentru mine a fost sa vad ce valoare avea bancnota. Cam cat l-a costat toata angoasa asta pe nemtzalau? Raspunsul e… 50 EUR. Sa zicem ca inteleg at a certain extent. Ceea ce nu am sa inteleg ever, este criza. Si io care credeam in naivitatea mea ca nemtzii sunt calculati si cumpatati si civilizati.

Chiar sunt, dar nu si al nostru ca breazul. El e un neamtz mai special, cu nevoi speciale to be more exact. Si acum ca tot supliciul sau luase sfarsit, si-a bagat bancnota langa celelalte, si si-a pus rucsacul sub scaun. Excelent! Acum pot sa ma bucur si eu de zbor si sa vina papa! Mi-era cam foame, la drept vorbind. Dar nu, nu s-a terminat aici. Dupa cateva clipe de repaos neuronal, omul s-a descaltat tacticos, a inceput sa intoarca paginile ziarului zgomotos in timp ce ochii i se miscau cu o viteza de citit care depasea limita legala, semn ca prost nu era. Doar nebun! Bad combo, either way.

Nebunii inteligenti au sanse la fel de mari sa te faca cu capul ca nebunii prosti facuti gramada. Gasind probabil un articol interesant in ziarul pe care il citea cu atata pasiune, a sfasiat pagina si si-a indesat-o in proverbialul rucsac. Amplitudinea gesturilor ma spargea de fiecare data. Nu intelegeam de unde atata zbucium interior. Si cu cat nu intelegeam mai mult, cu atat ma incapatanam sa il disec si mai tare pe subiectul analizei mele. Precum diseci o broasca cu bisturiul pe masuta metalica special amenajata.

A continuat sa fie el insusi scobindu-se adanc in nas, scarpinandu-se si aranjandu-si in repetate randuri oole, incaltandu-se si descaltandu-se doar de un pantof si tot asa. Facial multitudinea de ticuri precum si privirea rece si creepy ma ducea cu gandul in colturile obscure ale mintii mele analitice. Pe scurt, avea o fata de din ala care se uita necrestinesc la copchii prin parcuri.

As God is my witness, nu vreau sa ma lansez in acuze nedrepte, dar omul asta avea stoluri stoluri de issues care ii planau deasupra capatanii. Cred ca nici un Haloperidol nu l-ar fi linistit. Sau vreo alta benzodiazepina. Poate niste terapie cu electrosocuri asa ca in Clockwork Orange. Glumesc! Cam asa arata umorul negru al unui terapeut! 😀 It was my coping mechanism in relation with this dude, so totally excusable.

Cand s-a apropiat echipajul cu the food and drinks carts, domnul a tinut sa spuna ca nu vrea cafea cu lapte si zahar, ci doar cafea simpla. Stewardesa, o doamna care se apropia de respectabila varsta de 60 de ani, nemtzoaica tipica, blonda cu ochii albastri si foarte aranjata, i-a replicat zambind ca acea cafea nu a fost pregatita pentru el ci pentru un alt pasager. Usor jenat omul finally a tacut din gura si si-a asteptat randul.

Pe la final de calatorie, deja ma plictisisem sa il tot analizez si privirea-mi il mai survola usor cand facea gesturi mai bruste. S-a ridicat de cum s-a oprit avionul sa se aseze la coada spre exit. In drum spre the baggage claim area nu stiu cum tot langa el ma pomeneam. Inclusiv la banda de pe care trebuia sa imi ridic bagajul. Statea lemn langa banda, cu un carucior de pus bagaje, ochii goi si un zambet creepy pe fata.

Cand ne-a venit randul sa ne ridicam bagajele de pe banda, omul did not move an inch to the left or right sa ne faca loc sa putem iesi cu bagajele, ci a preferat sa ramana in continuare lemn, in timp ce unul dintre trollere se blocase in his freakin’ baggage cart. In capul sau lucitor realitatea si normalitatea nu prea se pupau, ci probabil era un haos total. Odata iesita pe poarta de la sosiri, l-am pierdut in marea de pasageri aterizati pe neamtzul cel nebun si mai bine ca s-a intamplat asa.

Fiecare natie cu nebunii ei, dar parca unii sunt mai dihai ca altii. Asta coming from a psychologist, nonetheness! :)) Deci, dragi nebuni, daca va simtiti under the weather, daca vi s-a terminat medicatia sau daca simtiti ca vi se apropie o criza fix yourselves before leaving the house. Don’t go all cuckoo in public places, cuz some people might not know how to react, while others might get kinda freaked out by your odd behavior. Play nice and everything’s gonna be alright!

DISCLAMER 2: Prin scrierea acestui post nu au fost aduse atingeri demnitatii nici unui nebun. Acesta poate fi considerat o prescriptie paradoxala, pentru ca eu nu cred in oameni nebuni care isi afiseaza nebunia ca normalitate sau excentricitate si se asteapta ca cei din jur sa o suporte, ci in nebuni care fac tot posibilul sa get better and have a solid contribution to society.

Pack like a Pro!

Pack like a Pro!

Packing loves company! Cel putin pentru mine asa. Si de cate ori am de realizat aceasta operatiune care necesita my unconditional attention si undivided commitment mintea mea se apuca sa faca liste si listute. Cu multe foi pe care ulterior le rupe in bucatele mici bodoganind: “Ce-a fost ma in mintea ta de ai vrut sa iti iei si asta in bagaj?”. Bantuita perpetuu de “pai si daca o sa am nevoie de…” ma trezesc uneori indesand tot felul de chestii inutile in bagaj care sfarseste prin a arata ca un bazar explodat in care lucrurile nu sunt asezate neatly in a specific order, ci inghesuite unele in altele fara neaparat a avea vreo legatura intre ele. Cu cat voiajul e mai lung cu atat agonia impachetatului se prelungeste secatuindu-ma de puteri.

Eh, dar ce vorbesc ca nici macar nu m-am apucat efectiv de pus lucruri in valiza. Ar trebui sa imi caut valiza for starters, ca sa am corpul fizic pe care sa il pot maltrata umplundu-l pana la refuz cu my shit. My precious shit! Unde mai pui ca nici vremea nu prea tine cu mine, deci chiar e cazul sa fac apel la my brain si pack like a pro. Fara neaparat sa imi propun, tocmai ce am dat peste un articol funky pe un site de muieri care se intituleaza boldly “10 Top Tips to Pack you Backpack like a Professional”. Wow! Holy mother of God! Ia sa vedem ce zice acolo si sa luam notite, pe bune de data asta, ca listele mentale au devenit brusc so last year.

Trecand peste the obvious fact that I will not carry my whole luggage in a huge backpack, but a troller, m-am avantat in marea de tips & tricks poate oi invata si io cum sa imi fac bagajul rapid, corect si eficient. Dat fiind ca gandirea mea critica nu ma lasa nici la bine nici la greu, am avut tupeul sa comentez si chestionez fiecare sfat pentru a vedea daca mi se potriveste truly sau e doar o abureala trista ca sa umple golurile virtuale.

Boooon! Primul si cel dintai sfat e sa imi selectez itemii cu grija. Cica tre’ sa imi propun sa iau cu mine un anumit numar limita de itemi?! Si cum oare as putea face asta stau si ma zbat intelectual? Sfatul continua in forta cu amendamentul ca totusi nu tre’ sa uiti sa iti iei toate lucrurile absolut necesare pentru conditiile meteorologice. Ah si cica, sa nu imi iau lucruri pe care le pot lua de exemplu de la fata locului. Weeell, my budget will have a problem with this particular piece of advice, dar in mare e ok sa iti pui o limita la cate lucruri iti iei cu tine proportional cu numarul de zile pe care vrei sa il petreci away. Pot inclusiv sa ma gandesc sa imi si spal chestii while abroad, ca doar nu ne ducem in jungla amazoniana, ci la civilizatie dom’le!

Sfaturile continua in avalansa cuuuu…Ia-ti cu tine lucruri care nu sunt scumpe! Pe bune?! Adica inteleg ca in vacanta ne relaxam si ne flendurim, si uitam de griji, si ne regasim spiritual and all that, dar we have to do it always with a pinch of style. La laptop am renuntat dupa ce gazda mea mi-a bagat-o pe aia: “Las’ ca iti dau io laptop daca vrei musai!”. Buna gazda! 😀 On the other hand, n-o sa ma apuc acum sa imi lucrurile cele mai ieftine, sau sa nu imi iau my briz-briz-uri. You can ask me anything, but I will not give up my briz-briz-uuuuuuri! O sa evit sa imi iau “diamantele” cu mine, dar I really must have daily accesories to brighten up my mornings. That, and a lot of coffee! Plus niste gadgeturi minime gen telefon si aparat futo. Si nu, refuz sa imi iau un Kodak de carton pe care apoi sa il arunc doar de frica ‘otilor. They might as well watch their backs, cuz I’m a fighter! :)) I know tae-bo! 😛

Pe locul trei in topul sfaturilor utile de impachetat zace una tare, respectiv aia cu trusa de prim ajutor, care dupa domnii sau duduile care au scremut acest articol trebuie sa contina: dezinfectant lichid, pastile de diaree, advil si pastile de malarie. Duuuudes! Deci, hai s-o lamurim si pe asta! In primul rand io nu plec in tari exotice, deci pastilele anti-malarie cad din start. Been there, done those, not amused at all! Nu planuiesc nici sa urc munti si vai sau sa fac escalada gen Vertical Limit, si daca totusi sunt indeajuns de talamba incat sa ma impiedic de propriile-mi picioare si sa ma trezesc pe trotuar in 4 labe, am toata increderea ca prietenii cu care voi merge, dupa ce se vor opri din rasul bine-meritat imi vor da o mana de ajutor si nitel iod sau apa oxigenata ca sa imi fac rana blonda. La Furazolizon si Algozone nu comentez ca alea chiar sunt mandatory. Nothing’s worse then to have a terrible head-ache while shitting your guts out! Asa ca sa ne pazim! 🙂

Si ca tot suntem in zona medicatiei, e de dorit sa nu uit ceva medicamente pe care le iau zilnic, and I can think of two at least. Replicile de genul: “Ce ma, iar ai uitat sa iti iei pastilele?” se aplica cu varf si indesat la mine, deci e de dorit sa nu le uit. Si ca sa eliminam si glumele despre memorie, nu, nu i-au pastile de memorie, deci nu ar fi chiar atat de amuzant daca as uita sa imi iau pastilele de memorie… Mai zice ceva la gazeta, destul de pertinent (culmea!). Ca cica sa nu scoti pastilele din ambalaj ca sa nu trezesti suspiciuni la frontiera. Mama, si la cat de suspiciosi sunt nemtii parca ma si vad deja butt-naked intr-o camera obscura on my way to getting an enema. Nu! No! Nicht! Deci pastram ambalajele, am inteles!

The top 10 keeps getting better my the minute! Sfatul numarul 5 deja imi induce o stare de brain-death. Ca sa fim cei mai eficienti de pe planeta asta while travelling pot sa imi iau doar 2 seturi de haine pe care sa le port alternativ pe principiul “Wash one, wear one!”. Not my style, at all! Nu iubesc planeta atat de tare. I love myself more, and I need to look good if not at my best. Singurul mod in care as accepta un asemenea sfat ar fi doar daca acolo, la fata locului, as face shopping ca sa imi intregesc garderoba. Asta ar fi o treaba chiar faina. Scuza cu “nu am destule haine cu mine” ar functiona de minune pentru constiinta mea deja incarcata cu muuulte haine cumparate si nepurtate. Dar parca o sa incerc sa fiu a nice little camper this time. No tricks! Just tips! 😉

Astia din articol clar au vorbit cu oamenii care ma asteapta la destinatie si din partea carora am primit directive clare sa imi iau costumul de baie cu mine. Daca tot insista toata lumea atat o sa il iau. Nu conteaza ca abilitatile mele de supravietuire in mediul acvatic sunt jalnice, important e sa arat bine in timp ce ma ia valul. Ramane doar sa sap pana gasesc costumul de baie si sa ma asigur ca este inca willing and able to accompany me…

Din lista de “things not to take” ar fi cica: blue jeans, tricourile cu mesaje politice sau cu injuraturi. Noroc ca nu am blue jeans, ci navy blue pants which I intend to take with me, cuz they look fabulous on me! There you have it! 🙂 Cat despre tricourile mele cu mesaje politice sau injuraturi promit cu mana pe rosu ca imi las acasa, cuibarit la loc sigur in dulap tricoul meu cu “Off! Fuck off!” pentru ca imi propun sa ma imprietenesc cu localnicii, not go at war with them. Plus ca pot sa imi exprim parerile politice sau antisociale si intr-o maniera extrem de sociala. I do have that gift which I unwrap once in a while and take it out for air.

Revenim la subiectul bijuteriilor care cica nu au ce cauta in bagajul de vacanta according to these Nazis. Cum sa nu port bijuterii? Are you for real? Hai ca ceasul pot sa il las acasa fara probleme, dar cerceii, gat-legau-urile sau inelele trebuie sa calatoreasca cu mine. Nu le pot lasa acasa singure. Daca se supara pe mine? Promit din nou ca imi las “diamantele” in seiful casnic, dar atat. Nu ma pot compromite mai mult de atat. It is too much for me to bear! :))

Nu se poateeee! Asta e mega-ultra-hiper-super bestiala! Cel mai tare sfat ever care merita despicat pe toate partile. Zice asa, si trebe cu quote ca sa patrundem cu adevarat intelesurile absconse: “There are some countries where females can feel threatened by local men if they are seen as single and vulnerable, especially if travelling alone. Some opt to include a fake wedding ring in their packing, so that they are seen as married and therefore not available for male advances.” Deci o verigheta falsa de apara de barbatii care vor sa iti faca rau ca te vad ei asa singura si vulnerabila. O sa imi permit sa imi bag piciorul meu fin si feminist in acest sfat, chiar daca dpdv cultural il inteleg. Adica ce ma? Daca sunt single sunt si vulnerable? Si daca am o saiba pe dejt o sa ma apare de cele rele? Ah, stiu! Vine Gigi Duru strainezul la mine sa ma agreseze si io ii arat degetul, dar nu ala mijlociu, ci inelarul spunandu-i cu tupeul meu de turista: “Fuck off mister, cuz I am a (fakely) married woman and my (fake) husband who is currently not with me will come (in a million years) and kick your abusing ass!” Needless to say ca nu o sa imi iau o verigheta falsa pe care sa o folosesc ca o arma de aparare impotriva rau-facatorilor. Tupeul, atitudinea si my tae-bo skills will get me through the day as they always have. Mai ales tupeul, cat casaaa.

Pe final o dam in igiena intima si foarte intima. Asa ca sub nici o forma nu trebuie sa imi lipseasca din bagaj sapun, sampon, crema, s.a.m.d. nu de alta dar nu e prea sexi sa fii inconjurata de un roi de muste care parca iti zumzaie in urechi: “Du-te si fa un duuuus!”. Si pentru ca I am not travelling light, si am un bagaj de picior o sa pot baga in ala la lichide atent ambalate de toate felurile incepand de la parfum pana la demachiant and so on.

Dar culmea, nu spune nimic de rochia de seara, sau ochelarii de soare, sau a good book. Ca doar nu o sa fii tot timpul cu ochii in 4 site-seeing while away on vacation. Poate mai vrei si tu sa stai cu tine adancit intr-o carte. Zic si io, nu dau cu paru’! Cert este ca am o groaza de facut pana plec, inclusiv cantarit bagaje.

Dragii mei, acestea fiind spuse, ma intorc catre voi si va spun doar atat: So long, farewell, auf wiedersehen, goodbye! Migrez in tarile mai putin calde pentru spalari de minti, reanimat de spirite si reincarcat de baterii. And fun I shall have if it is the last thing I do (which for sure it won’t be)…

Cultura si Civilizatie la Starea Civila Sector 4

Cultura si Civilizatie la Starea Civila Sector 4

A fost odata ca niciodata o casa veche si frumoasa undeva pe langa mitropolie. Si se mandrea cu tot ceea ce ii sade bine unui edificiu cu vechime: ferestre inalte in arcada, stucatura exteriora si interioara, acoperis inalt si tuguiat, un gard simplu din metal cu ceva motive ondulate si o curte generoasa.

Intre timp, a venit valul schimbarii si casa cea frumoasa a capatat o nuanta rozalie-somon (ca pestele), tabla noua lucitoare ca staniolul pe acoperis, niste bancute razlete prin curte pentru nuntasii obositi, termopane albe, o firma alba cu scris mare patratos si albastru (de Gramont) cu ceva tendinte de fosforescent la ceas de seara si o vopsea alba pe stucatura exterioara ca sa dea bine in poze cu termopanul de nunta – ca doar se casatoreste lumea aici, deci un pic de alb pe ici pe colo nu strica nimanui.

Azi, aceeasi casa de casatorii a fost dusa la nivelul urmator de degradare estetica. Situata undeva intre kitsch si cicalacacichicea, asezamantul rasare mandru in soare cu acelasi staniol argintiu pe cap, un roz parca reimprospatat de jur imprejur, fara bancute care probabil le-au fost de trebuinta ori unor nuntasi, ori unor functionarasi gospodari, dar cu o mega piesa de rezistenta vizuala si arhitecturala. Pentru a le demonstra frantujilor de exemplu ca Bucuresti-ul ramane in continuare micul Paris, edilii, dragii de ei, au bagat in buget si “aurirea” stucaturii exterioare si pe alocuri a gardului cel negru de asta data.

Efectul de ansamblu este greu de descris in cuvinte. Mai mai ca imi dau si lacrimile cand ma gandesc la placare cu aur de X carate a ornamentelor exterioare ale starii civile. Combinatia argintiu – roz – auriu intotdeauna mi-a sadit in suflet un sentiment de adoratie catre frumusete neasemnuita obtinuta. Arta dom’le! ARTA! In locul bancutelor sunt scoase (la nevoie) niste mese da plastec ca sa puna omul pe ele ce apuca: un fursec, o sampanie, o gentuta, un snop de flori sau (de ce nu?) un cur daca simte ca i se taie genunchii.

Casatoria e lucru mare si nu trebuie tratata cu usurinta, oameni buni! Si o masa de plastec e mana cereasca pentru tinerii casatoriti, daca pe ea o rod pantofii cu tocuri prea inalte pentru putintele sale sau daca pe el il mananca pielea si parca ar da bir cu fugitii decat sa o ia pe ea de soata.

Nu imi amintesc sa fi avut ocazia, sau sa-mi fi luat timp sa ma benoclez la alaiurile de nuntasi care se vanzolesc pe la starea civila. De fiecare data cand am fost invitata sa dau o mana de ajutor incurajator vreunui cuplu care s-a decis “sa se ia cu acte” atentia mi-a fost acaparata in intregime de alaiul de apartenenta. Dar soarta a fost blanda si buna cu mine si m-a adus spectator vreo 20dje minute vizavi de casa cu pricina.

Cuvintele mele finale la adresa sarmanei case, odata chiar estetica si demna arhitectural, sunt ca fara a fi o casa de tolerantza, cu siguranta este o casa toleranta: cu edilii care o tot sulemenesc mai ceva ca un palat de etnie si cu nuntasii care ii forteaza intrarile/iesirile cu avant de invazie pagana.

Acum sa trecem la miri, nuntasi si hoardele de oaspeti aciuati si total neinvitati. In decursul celor 20dje minute de asteptare pe care le-am petrecut la umbra copacului de vizavi prin fata ochilor mi-a trecut viata… altora. Nu a mea. Viata mea are bunul simt de a se desfasura cu ceva stil si sens. Va rog nu-mi sariti la jugulara cu replici din registrul: “Ba, da’ modesta mai esti!”. My judgementalily helps me cope with some realities which otherwise I would have serious trouble accepting or reacting to.

Asadar, si prin urmare, the numbers look something like: 1 bucata io in rolul de nuntasa ratacita care s-a holbat cu ochii sai (2) critici la 3 cuplu si la multumile de invitati aferente. Si nu pot sa nu va fac partasi macar indirecti la acest deliciu vizual.

Diada 1:

EA: Inaltuta, subtirica, tocuri nici prea mari, dar nici prea mici, o rochie mulata pana la genunchi de culoare caramiziu metalizat – care se apropia vertiginos de the “no taste” land, fara a fi chiar acolo, machiata excesiv cu prafuri sclipitoare si parul asezat sub forma unei coafuri aerodinamice – adica nici prea lipita de cap, nici prea bombata, nici prea tapata, dar usor intoarsa dupa soare intr-o parte. Zambitoare, sociabila, responsabila cu invitatii, fotogenica si foarte stresata. Deci se poate spune ca femeia chiar traia ceea ce i se intampla cu intensitate maxima.

Diada 2:

EA: Inaltime moderata cu dezvoltare din belsug pe orizontala in structuri de tip valuri-valuri, pantofi ascunsi sub rochia da printesa d’aia din basmele horror, de culoare bleo (rochia, ca ea dadea spre ciocolatiu) infoiata bine, cu sclipici si facuta din material d’ala de face ape-ape (sa se potriveasca cu structura ei de valuri-valuri), machiata lucios si sclipicios, cu 2 pierce-uri asezate strategic – unul deasupra buzei pentru a comunica lumii ca domnita este o vajnica descendenta a lui Marylin Monroe si celalalt in nas, un tatuaj batut cu sarma in cartier pe brandul impresionant si cu multe sarmalute mici confectionate din podoaba capilara proprie (sper!) stropite (cum altfel?) cu inca o ploaie de sclipici. Privirea de vultur care probabil isi urmarea prada… pardon! … sotul, mana inclestata pe buchetul de mireasa la care se adauga grimasa de “am ceva urat mirositor pozitionat supt nas” pe care o purta cu atata eleganta ghetto o faceau sa fie de departe cea mai reusita bridezilla cicalaca.

Diada 3:

EL: Inaltime medie spre mica, conformatie robusta care trada activitatile de “tras la sala”, ten masliniu spre ciocolatiu (cre’ca soarele bate mai tare prin anumite cartiere) pantofi negri cu botul semi-ascutit si usor intors (cunoscuti drept ciucaleti in literatura de specialitate), pantaloni negri, camasa neagra, papion negru – pana aici toate bune pentru un cioclu, gelat cu kilu’ care in combinatie cu transpiratia siroinda crea un efect de piscina pe fata/capul sau si cu un sacou de un gaaaaalllllbeeeeen zdrobitor de cristalin (ca retina am tot vatamat-o in posturile anterioare) cu patch-uri negre pe coate sa se asorteze cu restul cromaticii vestimentare. Miscarile circulare de titirez, transpiratiile care il tot scaldau din cap pana in picioare si zambetul tamp, dar sincer, il faceau un pic mai uman.

Si toti trei eventually said YES, not to each other, but to their significant others. And they lived happily ever after! La un semn, deschisa-mi fu calea spre oamenii mei la care m-am dus intr-un suflet parca vrand sa vad si lume cunoscuta, frumoasa si simpatica. Si asa a fost. Si au zis si ei da, din toti rarunchii. Si parca de atunci totul a inceput sa le mearga mai bine. Si eu parca n-am mai vazut auriul casei si hoardele barbare. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.

 

Pin-Up State of Mind

Pin-Up State of Mind

Oricat as incerca sa ma indrept si spre alte stiluri, imi tot reapare in  drum, ca un laitmotiv, pin-up-ul. Si am zis ca nu are sens sa il alung, daca vrea sa fie parte din cine sunt acum. If I like to pin myself up there, wherever there might be, well that’s how it’s gonna be. Si daca tot am percutat instant la unele accente estetice ale stilurilor epocii ’50s+, mi s-a parut de bun simt sa ma apuc sa si citesc un pic despre ce se ascunde in spatele a ceea ce se vede.

Recurenta ca de fiecare data (si inca stau sa ma gandesc daca asta e un pleonasm sau nu), trebuie sa aflu de ce femeile au decis sa se exprime in halul asta. Si spun hal cu toata consideratia fata de reprezentantele speciei “pin-up” pentru simplul fapt ca au reusit sa socheze indeajuns de mult incat sa se indrepte subtil si spre o miscare feminista.

Cica prima duduie care a fost pusa in cui a fost Bettie Page, supranumita “The Queen of Pin-Ups”, si se prezenta cam asa:

Pentru vremurile alea, o astfel de aparitie intr-adevar era una socanta, prin senzualitate, feminitate si acel “je ne sais quoi” – pardon my French. Si dupa acest debut atat de reusit, pe care multe femei ale acelor timpuri l-au revendicat ridicandu-l la rangul de “Looks to live by!” au fost muuulte alte female figures who followed, printre care: Marylin Monroe, Elizabeth Taylor, Gina Lollobrigida, Claudia Cardinale, Jacqueline Bisset, Brigitte Bardot si pana la….

The (In)famous Ms Dita Von Teese,

al carei nume real pare a fi tot un alias, parca si mai simpatic decat cel initial – Heather Renee Sweet. In drumul ei de la Sweet la Teese, aceasta figura reprezentativa a culturii pin-up contemporane s-a autoproclamat an American Burlesque Dancer si a dus mai departe, cu siguranta fara sa isi dea seama prea tare, mostenirea fetelor bune de pus in postere pe care le agati la loc de cinste.

Tocmai ce mi-a venit in minte, apropo de pin-up girls, de scena din Shawshank Redemption in care Andy Dufresne isi suplimenteaza colectia de pin-ups, care ii vor fi salvatoare in planul sau minutios de evadare.

Morala: Pin-Ups can certainly put your life into a whole new perspective! 🙂

Cred ca undeva prin adolescenta (cum altfel? :)) au inceput sa imi suscite interesul stilul si cultura pin-up. There is just something so glamourous, charming and interesting about these women. Par ca de acolo, din posterele pe care le umplu cu atata gratie, sa faca uz de puterea feminitatii, intr-un mod care poate fi catalogat, eronat zic eu, ca degradant.

But if God made you a woman, you just have to learn how to fight as a woman, making use of your womanly strengths and ways. Nu ma voi da inapoi niciodata de la a apara drepturile femeilor in contextul in care societatea actuala intelege distorsionat notiuni precum emanciparea femeii sau egalitatea de sanse dintre barbati si femei. Numai ca voi recurge la aparare doar in cazurile in care femeile au nevoie de ea.

Un concept destul de greu de inteles si acceptat e acela ca nu toate femeile care par a fi “fara aparare” chiar sunt, precum si acela ca nu toate femeile “fara aparare” vor sa fie “salvate” sau “aparate”. Revenind la reprezentarea femeii in cultura pin-up, am convingerea ca toate femeile care au ales sa devina icons for a generation, independent de fragilitatea vietii lor personale, in rolul de pin-up si-au exercitat pe deplin puterea feminina.

Un poster care imi incanta retina si pe care il bag tot in marele cufar pin-up al mintii mele este:

And I do believe with every fiber of my being that WE CAN DO IT! Fara a incerca sa fim barbati, fara a ne purta precum barbatii si fara a pretinde ca avem aceleasi strengths and ways ca barbatii. Pentrul ca in momentul in care o vom lua down that road, it’s gonna be a downfall in care nu vom arata decat ca niste femei caraghioase care pretind sa se simta confortabil in pielea barbatilor doar pentru ca au naivitatea sa creada ca astfel vor reclama sceptrul puterii absolute.

Nu prea agreez titulaturile pompoase, cat nici etichetarile for that matter, dar daca ar fi sa fiu ceva, as fi a pin-up moderate feminist care este indeajuns de aware de apartenenta sa de gen incat sa make the best of it, dar si foarte hotarata sa sara la bataie (pentru drepturi, libertati, demnitati si nu numai) when summoned ;).

E timpul sa…

E timpul sa…

…filozofam despre timp, timpuri si timpi.

O sa am curajul si indrazneala de a-l contrazice pe Jean-Luc Piccard si sa strig sus si tare, in gura mare, cu vocea mea matinala guturala ca: “Time is the final frontier, not space!”. Si in timp ce ma intind si casc incercand sa imi vina cheful de duminica dimineata (pe la pranz) mintea-mi deja se invarte in cercuri mai mari sau mai mici sa vada exact ce trebuie sa fac azi… daca am destul timp. Un lucru e clar: am nevoie de o cantitate modica de cafea buna si de muzici de energizare to get me started thinking about moving and planning on a Sunday. And a sun day it is!

Pe masura ce sorb din cafea, imi face curte un gand care parca asteapta sa-l accept ca propriu, dupa care sa ma apuc sa ruminez pe langa dansul. Si e ceva legat de timp.

Toate lucrurile trebuie facute la timpul lor.

Timpul nu sta in loc si o sa te trezesti pentru TZ ani sa realizezi ca nu ai facut ceea ce ti-ai propus.

Nu mai trage de timp, ci fructifica fiecare clipa.

Daca aveam eu varsta ta as fi mutat muntii.

Atata timp cat o sa stai pe loc toate lucrurile vor trece pe langa tine.

Ceasul tau biologic ticaie de zor!

Pai si nu e bine ca ticaie? Mai ciudat ar fi daca statea…Dar, apropo, care-i faza cu ceasul biologic? Avem cu totii inlauntru cate-un ceas care ne spune, biologic vorbind, cand trebuie sa facem anumite treburi…biologice? Daca da, ma intreb al meu ce forma o avea si pe unde isi face veacul. Se vede la radiografii? Imi si imaginez coastele in poza de raze X si cu un ceas destept(ator) zambind la poza. Si daca tot e sa fie un ceas, al meu categoric trebuie sa capete un contur personalizat.

Asa ca pe ceasul meu care ma face mai desteapta il cheama Costica. E mic, indesat, mecanic si cu un dispozitiv din ala clasic de alarmare cu un ciocanel care se zbate iritant intre doua guguloaie semisferice de tabla. Si inca ceva…e rosu ca focul sa imi surada… sorocul. Si asa cum il vad io pe Costica, e un ceas care ticaie de cu vara pana-n seara si ma mai inghionteste…biologic…sa fac cate una, cate alta pentru buna starea personala si linistea lui sufleteasca.

Toate ceasurile biologice mecanice (adica d’alea cu limbi in loc de doua puncte) ar trebui sa aibe parte de ceva suflet ca numai asa pot cu adevarat sa ticaie cu sens si spor. Costica stie sigur ca mie nu imi place dimineata. Ca fac urat, mai ceva ca un copil care nu vrea sa se duca la scoala si bate cu pumnii si picioarele in saltea in speranta ca muma-sa va fi impresionata, sau macar speriata de prestatia dumisale si il va lasa in pace, doar doar se opreste din convulsionat.

Numai ca spre deosebire de copilul mai sus-mentionat, io ma si ridic din confortul culcusului dupa lupte grele cu snooze-ul si cu propria constiinta. Mda, my mom was good enough to make an irreversible inception of herself in my psyche…called conscience. Ceea ce nu stie ea, mama mea, e ca cipul pe care mi l-a plantat cu atata rabdare si drag, a fost pe alocuri recipuit. Nu de alta, dar sa se potriveasca cu restul pachetului… intrapsihic.

Oricum ar fi, un lucru e cert: e acolo si ma sacaie in fiecare dimineata lovindu-ma cu lista de lucruri pe care le am de facut si a orelor la care trebuie sa le fac. Si pornind de la premisa: Misca! Costica are de munca si de furca in fiecare dimineata cu mine. Deja dupa ce am la bord prima cafea, Costica poate merge linistit si el sa-si bea cafeaua lui. Totul merge ca pe roate. Neuronii zburda si clocesc idei cu logica, coordonarea ochi – mana – picior este indeajuns de buna incat sa nu-mi rup gatul in demersurile mele motrice si nivelul de frustrare matinala e la cote gestionabile.

Si acum ca mi-am dat in vileag ceasul biologic, cre’ca ar fi cazul sa dau glas unei temeri mai vechi: pare-mi-se ca Costica are pe cineva! Se intalneste pe ascuns… cu un alt ceas care cica ar ticai tot in aceeasi incinta, deci nu e tot biologic. Atata imi mai lipsea: doua ceasuri care sa ticaie in sincron. Dar pana la urma, io vreau ca Costica sa fie fericit si daca un alt ceas nebiologic il face sa ticaie mai cu viata, asta conteaza.

Trecand pragul povestii de dragoste metaforice a ceasului meu biologic, una dintre ipotezele mele cu privire la ritmurile interioare ale oamenilor e aceea ca sincronizarea e data atat de un dispozitiv de alarmare biologica, cat si de interpretarea sa la nivel psihologic. Poa’ sa sune ceasul pana i se toceste ciocanelul, daca persoana vizata nu face legatura dintre stimularea biologica interioara si ceva semnificatii psihologice mai profunde, atunci totul devine un zgomot.. de fond.

La nivel social ceasul biologic care bate ca nebunul a devenit un laitmotiv, mai ales pentru populatia feminina. Pentru ca isteria legata de imbatranire este mult mai sonora in randul femeilor. Care refuza sa isi spuna varsta dupa o varsta. Care traiesc cu grija comportamentului adecvat varstei (aia pe care nu o spun fireste). Carora le e groaza sa ajunga la o varsta si sa beneficieze in termeni de angajament familial, doar de afectiunea celor 7 mate adoptate.

Desigur ca presiunea sociala are si genul asta de efecte, dar do we really have to go cuckoo just because our inner clock says cuckoo? Ce-ar fi daca am reseta ceasul din cand in cand? Sa mearga el dupa noi, nu noi dupa el. Si ce-ar mai fi daca n-am mai goni prin fiecare zi incercand sa multumim vocile interioare (alea inca nelucrate) care ne zic continuu: “Hai! Mai repede! Si mai repede!”? Fara a nega ipoteza ca there is a time for everything, va propun sa mai mirosim si o panseluta in goana noastra nebuna spre atingerea termenelor limita din viata.