Monthly Archives: August 2012

Bancher pe timp de zi, fotojurnalist la ceas de seara

Bancher pe timp de zi, fotojurnalist la ceas de seara

Cam asa l-as putea descrie in cateva cuvinte pe Chris Arnade. Rareori mi se intampla sa ma entuziasmez atat de vadit in raport cu un om cat de cat public, dar ceea ce m-a cucerit definitiv in cazul de fata a fost tocmai umanitatea personajului. L-am descoperit stumbling upon on of his major photo-projects: Faces of Addiction.

Am devorat calupul de poze de strada care nu fac altceva decat sa redea in forma vizuala statica freamatul interior al rezidentilor din Hunts Point Bronx generat de diferitele adictii cu care se confrunta. Si cu un zambet pe care doar profesionistii care au lucrat la un punct in cariera lor cu grupuri dezavantajate il pot identifica corect, trebuia sa vad cine sedea in spatele obiectivului.

Si mai ales de ce si-a ales o asemenea tema de pozat? Adica, bancher fiind, nu ai altceva mai bun de facut decat de umblat cu un aparat profi in spate pe timp de noapte intr-unul dintre cartierele cu gradul cel mai ridicat de criminalitate din New York?

Sau poate si domnul fotograf are partea lui de adictie pe care trebuie sa o hraneasca zilnic si anume cea de pericol, de adrenalina. Adrenaline junkies are interesting people, si de cele mai multe ori o sa ii gasesti in profesii cu un mare impact la nivel social: pompieri, politisti, asistenti sociali, fotojurnalisti, medici pe ambulanta, etc. In principiu oamenii care se duc in linia intai si nu isi concep viata altfel decat in priza. Around the clock.

Nu o sa ma apuc sa tin discursuri patriotice despre dependenta si efecte sale, pentru ca dpmdv cu totii le avem pe ale noastre. Tendinte mai mult sau mai putin accentuate care in times of trouble hit the roofs of our conscientiousness. Nu am nici cea mai mica indoiala ca motivatia care l-a manat pe Chris Arnade in lupta cu viata strazilor din Hunts Point este una bazala.

Pe langa a fi un proiect social de raising major awareness asupra unor probleme precum: abuzul asupra minorului (incluzand aici si neglijarea ca forma de abuz), prostitutia, delincventa juvenila, consumul si vanzarea de droguri, homelessness-ul, prin pozele sale omul nostru s-a dezvaluit in fata publicului sau.

S-a aratat in deplinatatea umanitatii sale intr-un mod subtil, dar foarte pertinent.

Am vazut ceva documentare si proiecte foto sociale la viata mea. Unele mi-au ridicat tensiunea instant pentru ca invariabil perspectiva folosita era aceea a echipei de reporteri din Vest care vin sa “relateze de la fata locului” in Est despre “ceea ce se intampla acolo” de parca tocmai au aterizat pe Luna.

Altele m-au scarbit prin insinuarile politice care tradau si adevaratele motivatii pentru care acel material fusese “comandat”. Au mai fost si cele care pur si simplu nu m-au facut sa misc nici macar un muschi in semn de reactie la vizionarea lor. Imi place sa le bag in categoria “documentarelor degeaba” pentru ca story nu este, fapte nu este, dar in schimb este atitudinea reporterului de “mama ce proiect maret facem noi aici”.

Si mai sunt si proiecte de genul celui Faces of Addiction. Care pur si simplu mi-a spulberat creierii cu intensitatea sa, si pe care daca as incerca sa il incadrez intr-o categorie nu cred ca i-as face prea mare cinste. Anyway, mi-am propus ca in acest post (pentru ca va avertizez de pe acum ca vor exista o serie de posturi despre acest proiect) sa vorbesc despre omul care face pozele.

Afirma cu tarie despre sine ca nu este un fotojurnalist, pentru ca tot ceea ce face este sa se documenteze si sa asculte. Scopul? Sa fie un soi de interfata dintre subiectii fotografiati si publicul larg prin care cei dintai sa isi poata spune povestea. Un om de mijloc adica.

Un traducator care foloseste fotografia pentru a recodifica povestile de viata suprasaturate de negativ intr-o forma social acceptabila pentru mase. Ce-i drept, subiectul grupurilor marginalizate de societate nu este tocmai unul despre care sa discuti cu lejeritate over coffee and biscuits.

De aceea a fost nevoie de un Chris Arnade care sa aduca pe un platou de argint un teanc de poze inspirate un pic cam prea mult din realitatea stradala new-yorkeza. Un lucru foarte important pe care Chris a tinut sa il mentioneze ca delimitandu-l clar de jurnalisti a fost acela ca nu verifica informatia pe care subiectii sai fotogenici o transmit, ci o ia ca atare. Unii l-am putea numi inconstient, iar altii un simplu amator, insa el incearca sa imputerniceasca omul din fata lui.

Prin simplul fapt ca he goes along with the story indiferent de cat de stiintifico – fantastica ar fi. Intr-un spirit de gluma as spune ca unora le plac si SF-urile, dar tare imi e ca the life-stories culese cu atata rabdare de domnul bancher sunt cat se poate de reale.

De un realism din ala care initial a fost dureros si acum e doar amortit undeva intr-un colt de minte. Din tot ce am citit pana acum despre Chris Arnade evident ca mi-am creat niste listute cu likes and dislikes pe care nu ma dau inlaturi de la a le face publice. Sa faca tot cititorul ca io are gandire critica si nu ii e nici jena si nici frica sa o scoata la inaintare.

Deeeeci, imi place ca:

– a abordat intr-o maniera inovatoare niste problematici esentiale pentru societatea americana si nu numai;

– s-a gandit eventually si la o finalitate concreta a proiectului, in sensul ca all the cash will go straight to HPAC un ong care desfasoara activitati de suport pentru tinerii din Hunt Points Bronx – harm reduction, assistance, din astea;

– are mega skilluri de pozat lume, cat si the tools to do so;

– din comentariile fiecarei poze realizate se vede clar ca pana sa ajunga sa obtina permisiunea de a isi fotografia subiectii, he workes god damn hard for it, adica a stat de vorba ore in sir cu oamenii aia;

– ca isi roaga subiectii sa se descrie si sa spuna ce planuri de viitor au; (Sigur nu e si terapeut nenea asta? :))

– ca pentru unii subiecti a mers oarecum longitudinal, fotografiindu-i de mai multe ori, la intervale de timp, in their good and bad times;

– ca nu este indeajuns de necopt incat sa creada absolut tot ceea ce ii spune un junkie, dar cu foarte mult respect pentru povestile care ii sunt spuse;

– ca desi e bancher, stie sa isi suflece manecile pentru a dig in the depths of what really hurts and matters;

– ca nu si-a mediatizat proiectul foarte tare, punand pozele pe pagina sa de Flickr.

In terms of dislikes, desi pot intelege de ce a facut anumite lucruri, nu inseamna neaparat ca imi si plac. Asa ca nu imi place ca:

– le cumpara subiectilor sucuri, mancare sau tigari:

– s-a oferit sa ii plateasca amenzile unuia dintre subiecti si sa sa le plateasca rehab-ul altora;

– uneori in descrierile fotografiilor foloseste (nenecesar zic io) un limbaj greoi, care accentueaza istoricul traumatic al oamenilor pozati;

– ca se duce acolo unde posibilii lui colegi de breasla (nu bancherii!) ar ezita un pic fara sa aiba neaparat o nevoie de a captura senzationalul, cat de a aduce strada in mainstream;

– fara sa vrea, by his educated nature, pacteaza cu subiectii care au studii superioare, intelegandu-i mai bine decat pe the real ghetto junkies;

– spune despre fete minore ca se prostitueaza fara sa aduca in discutie problema discernamantului la minori, cat si pe cea a exploatarii sexuale.

Cam astea ar fi principalele pros & cons cu privire la ce face omul Chris Arnade in timpul lui liber pana la urma. Produsul finit insa depaseste cu mult orice listute si literalmente te loveste frontal. Zbang! Si esti pe jos, incercand sa iti aduni ideile si sa scoti o propozitie coerenta din tine.

Tin minte ca cititul pozelor sale din Faces of Addiction m-a tinut spaced in vreo jumatate de zi, dupa care cand am revenit la realitatea mea eram completely spaced out. Si-am zis ca daca un proiect poa’ sa-mi faca una ca asta, the least I could do is to talk about it with the whole wide world or the world wide web. Stay tuned for more posts on this subject, right after others about other stuff…;)

 

Time to Say “Haidi pa!”

Time to Say “Haidi pa!”

 

And so it came the time to say good-bye. Could not escape it as much as I wanted to. So badly! Good things come for those who wait and all good things must come to an end.

Oricat mi-am repetat cu vocea mintii ca e ok, o sa mai vin, o sa o mai vad, nu e un capat de tara, my inner voice sat silent waiting for the train to just leave the station and just go.

Cuz the more it stayed, the more intense the feeling of longing became. Zoe fu barbata si ca ea multe alte femei.

Si eu, pana la un punct in care ochii au inceput sa imi luceasca dubios si mucii incercau din rasputeri sa siroiasca. Eram o copila care isi lua ramas bun de la prietena ei draga dupa ce tocmai petrecuse un snop zdravan de zile de joaca impreuna. The heart knows few reasons and they are far from being reasonable. Privirea parca mi se lipise de geamul compartimentului de tren.

De partea cealalta, ea, prietena, ajunsese in punctul in care isi sufla mucii, pentru ca sa ii traga devenise inutil. Si cum ni se intalneau ochii, cum toata treaba se transforma intr-o boceala colectiva.

Din dorinta de a ne imbarbata una pe cealalta, ne aratam fioros pumnul spunand fara vorbe la unison ca “Daca mai plangi ti-o iei artistic!”. So what? Nici una dintre noi nu a plans at her full extent, intrucat no Ulmer would have liked a flood at the end of summer.

Oh and what a marvelous German summer it was! Comprimata in 10 zile de stat impreuna… mancat bunatati impreuna dupa care simtit vinovate ca they would go straight to our thighs cum altfel decat impreuna… vorbit despre viata impreuna… glumit tot despre viata si tot impreuna si cel mai important… de enjoyed each others company so much that words became unnecessary. 

In every friendship comes a point where distance is futile, cuz the bonds are so tight that no mountain high or valley low can break them. Si e tare socant atunci cand realizezi ca esti unul dintre protagonistii unei astfel de legaturi.

Parca simti ca prinzi super-puteri atunci cand you join forces with your friend developing into some sort of mythical creature who thinks, feels and acts alike. 

Trebuie sa recunosc ca mi-a fost un pic teama de primele clipe de revedere. Daca o sa fie ciudat si stanjenitor si nu o sa ne gasim cuvintele? Dupa o colosala cascada de “daca”-uri m-am linistit singura, fiindu-mi clar ca ma confruntam doar cu niste ganduri parazite obsesive which would only be fed by my fear. Mama, ce psihologic am dat-o pe asta! Din adancurile superficiale ale unei minti hiperanalitice.

The first lines of dialogue came as natural as she walked into the train station looking for us. Desi am avut impulsul de a-i sari de gat acoperind-o cu pupaceli copilaresti, dar foarte sincere, mi-am asteptat randul. Si-am pupat-o. Si-am strans-o tare in brate in timp ce ii simteam zambetul luminandu-mi ceafa. Cat de dor mi-a fost de tineee! Nici nu ai idee!

Noi nu ne prea spunem chestii marete de genul asta, dar si atunci cand ne scapa cate una, it hits us like a freaking emotional bomb!

We had our share of emotional roller-coaster which we wisely decided to leave behind and jump on a smooth train instead. And we’ve been riding it ever since. Together, in our own way.

Si asa cum trenul asta ma duce din Ulm in Munchen, asa si trenul ala al nostru ne duce si aduce impreuna oriunde am fi in lumea asta larga! Am devenit brusc prea cheesy? Sa ma opresc oare? Dar nu imi prea vine, sa o zic pe aia dreapta. Imi vine sa tooot vorbesc despre how much fun we had and still manage to have together.

Intr-una dintre seri, chiar de ziua ei, am iesit la bere. Era o ocazie care a cerut implicare si sarg din partea mea. Si chiar am reusit sa beau… un sfert de pahar de bere cu cola in vreo ora jumate. :))

As the night was dawning ne-am apucat sa depanam amintiri ca niste babute din alea rozinite care povestesc din vremea razboiului. Si cat de amuzant a fost, nici nu va puteti inchipui! E chiar o dovada de maturitate (relationala) sa ajungi sa vorbesti cu lejeritate si sa faci tot felul de glume despre evenimente care were far from being amusing at that moment in time.  

E semn ca people grew smart enough not to let themselves get too serious about themselves. When you start taking yourself too seriously, then you should probably make a change of perspective. Get out and let the air flood your nostrils straight into your brain. Si dupa un timeout de acest calibru, lucrurile vor capata cel mai probabil alte intelesuri.

Vorba poietului: Totul va fi bine! Sau in varianta nemteasca pocita de my lack of knowledge: Alt ist gut! Si cum ni se imbarligau amintirile unor clipe traite impreuna, timpul se scurgea, iar cei din jurul nostru, desi vag informati cu privire la intamplari, nu puteau patrunde in poveste asa ca noi.

All good friends have secrets which they treasure and safely keep for always and forever. Nu stiu daca o fi fost berea de vina, sau poate atmosfera foarte relaxata si familiara, dar la finlul intoarcerii noastre in trecut I felt much lighter and happier.

Era genul ala de satisfactie pe care nu ti-o poate da decat o discutie cu un vechi prieten. Si la partea cu vechimea bag seama ca lucram din greu.

Ea deja are ceva avans de cateva luni. We are currently in the race for our thirties. Cine ajunge prima, aia e! 😛 Sau cine ajunge prima, o asteapta si pe cealalta ca sa poata face misto una de cealalta ca li se apropie mid-life crisis-urile.

Parca ne si vad pe la 60+ ani de vorba despre totul si nimic whatsoever la o cafea intr-o terasa cocheta din centrul orasului (fie al meu, fie al ei). But we do still have time, good ol’ friend! I have the feeling that time will always be on our side.

Si daca te-a apucat plansul citind postul asta…Da-ti doua palme de revigorare! Daca nu… Tot da-ti doua palme!…Preventiv! 🙂 Ai grija de tine ceea ce imi doresc si mie pana data viitoare…

Prinzessin Fiona

Prinzessin Fiona

Nu stiu daca sa pun pe seama mood-ului de vacanta sau a simplei intamplari faptul ca intr-o zi, ca oricare alta, chiar un pic mai mohorata la inceput, mi-a fost dat sa intalnesc o printesa. And not your usual princess, because she kinda shifted a bit my perspective on things.

Si imi place nespus cand mi se intampla lucrul asta. Cand intalnesc oameni care in a matter of minutes reusesc sa ma puna serios pe ganduri din alea primordiale.

Eram la baza Munster-ului manata de dorinta arzatoare (deja!) de a ii urca treptele spiralate pana-n varf. Vroiam cu orice pret sa ajung in varf si sa respir aerul rarefiat pe care doar cei care reusesc sa make it to the top do. Dupa un schimb politicos de replici si zambete cu baiatul care vindea bilete, urmat de intrebarea-mi caracteristica: “Bun, si acum incotro o iau ca sau urc?” care fu elucidata doar printr-un aratator indreptat in directia potrivita, m-am trezit la baza unui turn semi-intunecos, cu ferestre inalte si inguste si multe trepte in spirala.

Gandul imediat a inceput sa plamadeasca o reprezentare care oscila intre un turn din povestile medievale (alea cu printi, printese si turniruri) si Cetatea Poienari cu ale sale infinite trepte de piatra. Pe urma ma amuzam teribil imaginandu-mi cum ar reactiona un claustrofob intr-un mediu de genul celui in care tocmai ma pozitionasem.

Sub deviza “Challenge accepted!” mi-am pus picioarele in miscare, cat si muschii fesieri la lucru. Nothing compares to climbing flights… and flights…and some more flights of stairs! La final te simti ca o zeita, cu o mare durere de buci, dar nonetheless zeita! :))

Si pe masura ce urcam incercand sa imi caut vizual un punct “la iesirea din curba” ca sa nu ma ia fie vertijul, fie “point fixation”-ul si sa ma trezesc lipita de zid, citeam peretii care erau intesati cu gravuri urbane de genul “Leana + Gigi = Love”. Din cand in cand ma mai opream sa pozez vreun mini-afis interesant, grafitti mai rasarit sau privelistea care se putea intrezari printre ferestrele cu forme gotice ale turnului.

Cu chiu si vai, la care se mai adauga bineinteles si o respiratie accelerata am ajuns la primul nivel al turnului unde m-am invartit de jur imprejur, am luat la cunostinta de existenta si infratirea altor domuri, catedrale si munster-uri cu yours truly Ulmer Munster si am vazut de unde bat clopotele pe care le aud in fiecare dimineata (Mitica!).

It was all good, dar mai aveam de urcat si stiam asta. Hai sa urcam. Keep on climbing! Si iar m-am pomenit pe scari. Stang-drept, stang-drept, ne mai tinem de-o balustrada de piatra, ne mai lipim de un perete sa facem loc coboratorilor zambind de “ingustul situatiei”. Foarte multi copii balai erau lasati sa se aventureze de catre ai lor parinti pe trepte in sus si in josul turnului. That’s the way to do it! Copchilul trebuie sa invete sa se descurce si singur in anumite situatii inca de tzanc.

Un pusti in spatele meu numara treptele in ritmul sacadat in care le urca si cu ocazia asta ma invata si pe mine sa numar in germana. Incercam sa las ceva spatiu intre mine si urmatorul urcator, nu de alta, dar in cazul in care ar fi trebuit sa pozez ceva imi trebuia ceva avans cat sa imi incarc unealta de pozat. Deja incepusem sa ma incing cu vesta mea cadrilata pe mine si rucsacul in spate.

Dar ce bine o sa-mi prinda vesta cand o sa fiu batuta de vant in varful Munster-ului! I sound just like my mom, but she tends to be right…once in while, just like all mothers are. Si am ajuns si la cel de-al doilea nivel! Yuhuuuu! Dau sa intru pe balcon si observ ca oamenii erau aliniati mai ceva ca soldateii de plumb, unul langa celalalt, fiecare incercand sa pozeze din cat mai multe unghiuri privelistea ce li se dezvaluia inaintea ochilor.

La vreo 10 secunde sirul de soldatei fotografi se misca cu vreo 2-3 pasi, ca sa faca loc si altor soldatei (ca mine, de exemplu) sa isi faca intrarea in rand. Amuzata de logistica miscarii m-am conformat usor si mi-am asumat pozitia cu Ipod-ul la vedere.

Si cum pozam de zor cu spor ba un acoperis colorat, ba o linia a orizontului ireal de dreapta, simt ceva miscandu-se la nivelul genunchilor mei. Curioasa nevoie mare imi intrerup brusc activitatea de fotograf ambulant si imi indrept privirea in jos. Aproape lipita de unul dintre cracii blugilor mei isi facea loc o fetita. Blonda (cum altfel?) si cu ochii albastri ca cerul senin al zilelor de vara, pustioaica incerca sa isi bage capsorul printr-una dintre ferestrele inflorate de la nivelul ei ca sa vada si ea ce se petrece inafara balconului catedralei.

Din cand in cand isi mai ridica privirea spre parintii ei pentru a-i intreba cu o voce gingasa in germana (cum altfel?) cate una, cate alta. Era absolut adorabila si energica ca o zvarluga! Mi-am temperat entuziasmul care ma napadeste la vederea copiilor si am dat sa continui miscarea de 2-3 pasi spre stanga. Domnisoara blondina s-a prins ca ea ar avea sanse reale sa o ia inainte pe langa picioarele oamenilor mari pentru ca era indeajuns de dibace si micuta incat sa isi faca loc.

Asa ca am simtit-o fofilandu-se pe langa picioarele mele in timp ce tatal sau ii spunea (probabil!) ca trebuie sa stea la rand ca toti ceilalti. Cu un zambet strengar pe fata, fetita s-a conformat si s-a intors, tot pe langa picioarele mele, la ai sai. M-am uitat in jos spre ea ca nu cumva sa o lovesc cu rucsacul, iar privirea sa m-a fixat dragalas. I-am zambit cu gura pana la urechi (tipic!) ca sa primesc inapoi o mini-cascada de rasete.

Facusem cunostinta! Facusem schimb de zambete si sclipiri din ochi asa ca what else was there? Exploratoare ca orice pustioaica de varsta ei, blondina a inceput sa il intrebe pe tatal ei ceva legat de mine. Nu stiu exact ce, cat nici ce i-a raspuns tata’-su, dar clar ii starnisem interesul.

I-am zambit in continuare si am intrebat-o in engleza cum o cheama, mai apoi scuzandu-ma catre ai sai parinti ca nu stiu decat engleza. Tatal ei, care era fix umar in umar cu mine, m-a privit amuzat de toata situatia si i-a spus in germana copchilei sa imi spuna cum o cheama. Brusc rusinata de intrebare, fetita s-a eschivat ferindu-si privirea. Tatal a elucidat in cele din urma misterul si mi-a raspuns la intrebare. O chema Fiona. Un nume cum nu se poate mai potrivit pentru asa un pui de om.

De inaltimea unei gambe de om mare, cu parul blond platinat si breton atent aranjat (de mama sa, cu siguranta), cu ochii mari si albastri si un zambet care ii trada strungareata dintilor de lapte, Fiona m-a cucerit fara drept de apel. Era imbracata asortat intr-o rochita mov cu volanase, dresuri albe cu floricele si pantofiori roz. Deja after having been more than properly introduced, mica printesa a inceput sa ma asalteze si pe mine cu intrebari in germana desigur, care spre disperarea tatalui sau care nu prea stia engleza, imi trebuiau transmise intr-o forma pe care sa o inteleg.

Pe la cel de-al treilea nivel Fiona deja s-a decis sa imi faca o poza. Asa ca mai intai mi-a cerut permisiunea sa ma pozeze, dupa care fix ca un om mare a deschis aparatul foto (primind indrumari parintesti) si m-a blitzuit in timp ce eu zambeam cu gura pana la urechi. Dupa, s-a apropiat de mine si mi-a aratat poza. Iesisem asa cum imi imaginam: ochii mici, gura mare si coada intr-o parte.

Schoooon! Am exclamat oarecum mandra ca stiu un cuvant in germana pe care il pot folosi corect intr-un context social. Vrand parca sa am si eu imaginea sa imortalizata am intrebat-o daca pot sa ii fac o poza. Parintii sai au dat din cap in semn de aprobare si in mai putin de-o secunda eram cu degetul pe butonul de foto pentru a prinde in imagini inocenta, gingasia si fastaceala Fionei.

Mi-am permis sa ii fac chiar doua poze pentru ca la prima incercare a inceput sa rada tare inchizand ochii si punandu-si manutele la gura. In a doua poza se uita doar cum ea stie (probabil…) spre obiectiv, de te lasa masca, uitandu-te si tu la ea. Chiar exista o fetita asa carismatica in carne si oase? Sau poate ceva din mine m-a facut sa o vad pe pustioaica intr-o lumina atat de puternica? Sau poate amandoua?

Dupa ce i-am facut pozele, instinctiv am inchis Ipod-ul si l-am lasat sa alunece in buzunar. Cu o oarecare urma de dezamagire si ofuscare, micuta domnisoara s-a apropiat de mine si mi-a spus ceva pe un ton bosumflat. Tatal traducator mi-a zis ca ar vrea si ea sa vada poza. Normal! Mi-am zis. Ea mi-a aratat poza cu mine si e logic ca si eu sa return the favor. Numai ca noi, adultii, ne prindem un pic mai greu uneori de lucruri absolut evidente pentru copii.

I-am aratat fatuca prinsa pe camera si a inceput sa cicoteasca semn ca s-a recunoscut si ii placea cum a iesit. Sunt foarte tentata sa fac publica una dintre cele doua poze, dar undeva in mine cred ca asta ar strivi corola de minuni a micutei printese asa ca lasati-va imaginatia sa zburde nestavilita si o sa v-o conturati in minte pe ea, Fiona. Intregul dialog pe care il purtam cu mini-nemtoaica ma uimea teribil, dar nu ma puteam opri. Trebuia sa vad ce mai are sa-mi spuna pe limba ei.

Fiona mi-a zambit si m-a intrebat cum ma cheama. I-am spus ca ma cheama Ioana si am prins debusolarea din ochii ei. Parca incerca sa caute in fisierele mintii ei numele asta, care nu se potrivea cu nimic din ceea ce auzise pana atunci. Tatal ei m-a intrebat daca sunt din UK si i-am raspuns rapid ca sunt din Romania in timp ce ma gandeam daca imi complimenteaza accentul sau ma asemuieste fizic englezoaicelor (bleah!). L-am intrebat si eu de unde sunt, iar el mi-a zambit cu subinteles ca si cum mi-ar fi spus: “Evident ca suntem nemti. Trebuia sa te fi prins dupa limba…” fara sa banuiasca de altfel ca eu eram interesata din ce oras erau mai exact.

Am ajuns si in varf! Mama ce priveliste si ce aer. I photographed everything like a mad woman pierzand-o o clipa din vedere pe Fiona care probabil facea si ea acelasi lucru asistata de parintii sai. Dupa ce m-am bucurat de reusita mea fara sa mai dau vreo importanta durerii de picioare, si dansand un dans al bucuriei inside myself mi-am zis ca trebuie sa o iau in jos pe scari si ca se asta data imi va fi mult mai usor.

Si cum topaiam treapta cu treapta aud in spatele meu o voce de copil strigand: “Halooo! Halooo, madchen? Halooo, madchen!” Fiind destul de concentrata pe coordonarea ochi – mana – picior esentiala pentru a nu imi rupe gatul pe scarile de piatra in spirala, nu m-am gandit la cine ar putea striga sau nici macar ca mi s-ar adresa mie.

Pana la urma de ce ar vorbi cineva cu mine in germana, atata timp cat eu nu stiam o boaba nemteste? Si apoi am auzit o voce de barbat spunand ceva de genul: “Nu o mai striga in germana, ca ea stie doar engleza…” si mi-a picat fisa. Era chiar printesa. Fiona. Ma striga pe mine. Mi s-a cam inmuiat sufletul si am intors capul sa o zaresc cum coboara pe scari. I-am zambit din nou, am salutat-o si parca am inceput sa cobor mai cu grija stiind ca este fix in spatele meu.

Piciorusele sale se miscau agil pe scari si nu avea nici cea mai mica problema sa coboare pe partea mai ingusta care parca se potrivea mai tare cu marimea talpilor sale. Am tresarit si mai abitir cand tzanca m-a apucat de mana zdravan hotarata parca sa nu imi mai dea drumul pana jos. I-a dat drumul tatalui sau si uite asa am inceput sa coboram impreuna, de mana, pe scarile turnului. Ma inundasera tot felul de simtaminte faine si ma simteam mandra ca ma alesese pe mine dintre toti oamenii cu care ar fi putut sa se imprieteneasca.

Si am tot coborat vreo cateva sute de trepte pana cand tot vroia sa o ia in fata mea ceea ce ar fi facut oarecum imposibil ca eu sa o pot tine de mana in continuare. Asa ca i-am aratat non-verbal ca trebuie sa stea in spatele meu si s-a conformat ca un copil strengar si cuminte.

Am trecut on the way down printr-o zona destul de intunecata si am auzit-o maraind ca si cum ar incepe sa planga. Indicator cert al faptului ca i se facuse un pic teama, dar nu atat de tare incat sa inceapa sa planga de-a binelea. Tatal ei a asigurat-o in germana ca sunt chiar in spatele ei, ea m-a apucat si mai strans de mana si am trecut cu bine prin intunericul turnului… spre lumina.

Pe la ultimul calup de scari ea s-a oprit pe o treapta situandu-se cam la aceeasi inaltime cu mine, s-a uitat rugator la mine si a intins bratele, spunandu-mi fara cuvinte ca: “Am obosit! Vreau in brate!” Si nu orisicum, ci chiar la mine in brate. Tata-su chiar incepuse sa rada de-a binelea, iar eu mi-am asumat rolul de caretaker ca atare. Am luat-o cu grija in brate si am zambit spunand: “That’s fitness alright!”

Agatata ca o maimutica de gatul meu, mica printesa Fiona nu mi-a dat drumul pana cand nu am ajuns la parter. La destinatie, am pus-o jos cu aceeasi grija cu care o ridicasem in brate si ne-am luat ramas bun. In continuare surprinzatoare, pustioaica m-a strans de genunchi semn al unui strans in brate pentru inaltimea ei si si-a tuguiat buzele. Mi-am apropiat obrazul de buzele ei si am fost usor ventuzata. Parintii ei radeau in timp ce eu ii faceam cu mana si ieseam pe poarta catedralei.

Si am plecat, lasand-o pe micuta Fiona cu parintii ei destupati la cap prin catedrala. Cu cat ma indepartam de Munster cu atat gandurile mi se fixau pe copila balaie care reusise prin naturaletea si veselia ei sa imi faca ziua cu mult mai insorita. In timp ce mergeam am auzit un tipat scurt, ascutit si expresiv. M-am intors si-am zarit-o pe Fiona agatata de fantana de langa catedrala incercand fara mari sorti de izbanda sa ajunga la apa. De unde si tipatul de frustrare adresat tatalui ei care trebuia sa fie un tata bun pana la capat si sa o cocote pe fi-sa pe marginea fantanii ca sa se balaceasca un pic dupa bunul sau plac.

Nu ma puteam opri din zambit cu atat mai mult cu cat o fetita de numai 3 ani putea sa fie atat de comunicativa si sociabila cu cei din jur. And that, my friend, is how I met a real princess…;)

Morala: Parinti, cresteti-va copiii frumos si curajos! Nu va lasati dominati de propriile frici si sperante, ci lasati-va puii sa descopere lumea inafara bulei de hiper-protectie. Asa aveti sanse ca ei, copiii, chiar sa invete sa se descurce pe cont propriu si sa isi doreasca sa va fie in preajma nu pentru ca au nevoie de voi, ci pentru ca asa simt si vor…

Live Transcripting from Ulm

Live Transcripting from Ulm

Trebuia sa o fac si pe asta. Sa imi iau inima in dinti, e-notes-ul la purtator si sa ma asez intr-unul dintre cele mai circulate locuri din centrul vechi al Ulm-ului si… sa scriu despre ceea ce vad si imi place.

Tocmai m-a acostat domnul Gazda sa imi spuna ca incercarea de a inchiria bicicleta pentru domnisoara sora a doamnei Gazda se dovedeste a fi chiar o incercare. Fiind sambata in plin sezon turistic, cu mic cu mare, tot turistul sau neamtul fara de biciclu se aduna precum albinele la stup in centrele de inchiriere pentru a se putea deplasa in voie pe strazile, stradutele, aleile si malurile indicate.

Truly inspiring if you ask me!

Acum vreo 5 minute in timp ce ma plimbam prin centru, atentia imi fu atrasa de un duet de… acordeoane care intretinea publicul stradal cu felurite melodii energice ca de o sambata la pranz.

Multitudinea de stimuli faini m-a cucerit, asa ca m-am asezat pe-o piatra in timp ce vantul imi misca jucaus cateva suvite de par, soarele imi lumina fata facandu-mi ochii miiiici mici, iar sunetul galopant al acordeoanelor ma imbia.

What a feeling!

Si sa nu mai pomenim si faptul ca fix in fata am magazinul preferat. Hmmmm, ce ispita! Dar nu! And that is final. Enough is enough! Si in timp ce mai arunc cate un ochi la trecatori ma gandesc where will my nomad feet take me today.

In drum spre piatra pe care sed acum, am trecut prin Munsterplatz unde, ca in fiecare weekend, intreg spatiul e ocupat de agricultorii din orasele invecinate care vin sa isi vanda nestaviliti produsele.

Nu prea sunt la curent cu logistica comertului cu produse alimentare din Germania, dar un lucru e cert: legumele, fructele, branzeturile si carnurile expuse arata delicios si sanatos. Intr-un scuar alaturat e piata de flori. Culorile si mirosurile te poarta parca hipnotizat pana aproape de standurile cu blumen.

Au plecat acordeonistii. Vantul inca ma mangaie lin.

O doamna la vreo 2 pietre distanta isi aseaza tacticos rosiile in sacosa de piata. Si apropo de piata, un lucru foarte simpatic e ca lumea de pe aici merge cu cosul propriu la cumparaturi. Sunt tot felul de forme si culori de cosuri, si sincer, arata foarte sic.

O batranica s-a asezat in apropiere de mine, pentru a-si odihni picioarele probabil.

Simt in aer un iz de parfum… si nu e al meu.

Urechile mi se ciulesc cum aud ceva dialoguri in germana poate or intelege si ele ceva. Oricum sunt realmente surprinsa de cat de multe inteleg in germana. As avea sanse reale sa prind din zbor sau chiar de pe loc nitel grai nemtesc.

It is a thought indeed!

Mi-e sete! O sa beau niste apa din Padurea Neagra dupa care ma voi desfata cu niste cafea home-made la pachet.

Am vazut o lupa. Mica… Cam la fel de mica cum era si a mea cand am primit-o in dar. Alearga copilaresc dupa porumbei.

O copchila de vreun an sau doi urla ca din gura de sarpe in timp ce o strange pe muma-sa la piept.

O alta doamna isi ia pranzul… tot pe aceleasi pietre. Destule pietre pentru toata lumea, ce pot sa zic. Se aude mai nou un instrument suflator care incearca timid un La Cucaracha.

Oamenii locului sunt foarte zambitori si prietenosi. De ce nu ar fi pana la urma? Turistii sunt o sursa de energie a orasului, cat si una de dezvoltare economica.

Un hipster cu castile pe urechi, Vans in picioare si Ray Ban-uri la ochi trece tragand nonsalant dintr-o tigara. E o vreme atat de frumoasa, numai buna de stat si creat ganduri, povesti si bucurat simturi.

Un carnat desenat pe o rulota de profil imi face cu ochiul. Ce-i drept, de cand am venit in Ulm nu am mancat wurst. Dar nici nu imi prea arde. E mult prea cald.

Un pustan imbracat la costum (?) taie piata cu mersu’i apasat. Uite un om care stie ce vrea, inclusiv sambata la amiaza.

Doua blonde pitzi de Ulm se opresc in plina strada pentru a-si verifica una alteia machiajul. Coafura rezista! Don’t worry, there’s no sugar, sugar! 😉

O doamna (ce pana ei?!) fluiera mai ceva ca un birjar incercand sa capteze cu undele sonore interesul unui cunoscut, poate.

Doi cate doi, cuplurile mai tinere sau mai patinate de vreme se indreapta de mana sau la brat impreuna… undeva. Aproape ca nici nu mai conteaza unde atata timp cat o fac in diada.

Schon! Sehr schon!

La vanatoare de vrabii

La vanatoare de vrabii

Unul dintre primele accente urbane care mi-a ramas intiparit in minte cand am facut cunostinta cu Ulm-ul a fost reprezentarea vrabiei. Sculpturile si statuetele cu vrabii dau orasului marca personala si m-au determinat pe mine ca turist sa ma lansez intr-o adevarata vanatoare de vrabii, arma fiind, fara doar si poate, aparatul foto.

Pe unde nici cu gandul nu gandeste te trezesti survolat de un pasaroi din piatra/metal/plastic. Chiar devine un scop in sine sa urmaresti the sparrow trail in the city si sa vezi unde te duce. Nu am facut un inventar al exponatelor fara suflare, dar al caror suflet a ramas incapsulat in pozele mele.

Asta nu m-a oprit sa ma documentez asupra numarului existent de vrabii which to my astonishment ajunge pana la 43. 43 I tell you! Daca e sa ma intrebi pe mine the numbers are huge, cu atat mai mult cu cat fiecare inaripata a fost creata urmand o anumita tema. Si nu m-am lasat! A trebuit sa stiu care sunt, dar partea si mai amuzanta e ca on the mighty www nu gasesti si coordonatele spatiale ale fiecarei statui, ci doar poze si denumiri.

Si mai misto e ca la nivelul societatii civile exista o implicare considerabila in mentinerea in forma a vrabiilor existente, cat si de promovare a acestora ca trade-mark-uri ale Ulmului. Tipic nemtesc if you ask me si bravo lor pentru treaba asta. Vederea acestor pasari atarnate de diferite cladiri, chiar imi fac ziua mai simpatica. Dar eu ma entuziasmez si la iarba care creste din piatra, so maybe I’m not such a good point of reference after all.

La un studiu mai atent al vrabiilor ca exponate ale regnului aluia cu aripi, pene si cioc, am aflat ca sub aspect comportamental these little birdies have a dust bathing ritual care nu este intalnit la foarte multe animale. In principiu, se balacesc in praf sau nisip, culmea, pentru a se curata de parazitii cuibariti intre penele proprii. Desi curatatul cu praf pare o contradictie in termeni, it kinda makes sense for them to choose dry cleaning over wet cleaning la ce nat bate pe aici :)).

Lasand toate astea la o parte, cat si faptul ca mi-au trebuit ceva verificari online pana sa ma conving ca sparrow means vrabie si nu randunica care cica ar fi swallow (really?), nu pot sa imi las cititorul (pentru ca in continuare am impresia ca am maxim unul) sa plece nelamurit de la mine din batatura virtuala.

Asadar si prin urmare, lady or gentleman, I give you the summary of the 43 Ulmer Spatzen:

Abschleppspatz – Vrabia cu calti (adica scame…cred… limba romana, asemenea limbii germane e grea dom’le! :P)

Hirschi – Vrabia cerb (Now that’s a weird ass combo!)

Greif nach den Sternen – Vrabia care atinge stelele (Now that’s romantisch! :D)

Coco – Vrabia Coco (Chanel presupun ca e alba si de o eleganta simpla)

Frech Spatz – Vrabia obraznica (Oh, ja! Your naughty sparrow! :)))

Objekt Spatz – Vrabia obiect (Din ciclul femeia subiect vs femeia obiect avem si vrabia obiect pe care unde o muti acolo sta. Avand in vedere ca e o statuie, that’s not actually a bad thing 😉 )

Hotel Spatz – Vrabia hoteliera (mai ospitaliera ca niciodata)

Blau Spatz – Vrabia albastra (cu ceva tendinte depresive, noroc ca poate sa zboare, deci nu exista pericolul sa se arunce de pe vreo cladire)

Michel – Vrabia Mihai (Viteazul? :))))

Blumen Spatz mit Herz – Vrabia floare cu inima (Gigeeeea!)

Letterspatz – Vrabia scrisoare (care ii face concurenta acerba porumbelului calator)

Kaffee Exotic Spatz – Vrabia cafea exotica (e un specimen mai rar care are un zbor agitat dat poate de cantitatea de cofeina ingerata zilnic)

Charlotte Spatz – Vrabia Charlotte (totusi nu cred ca se refereau la personajul din Sex and the City, dar ar fi fost o treaba. Sau poate e vrabia sarlota…Yummy! And no, I am not a sparrow eater…I only eat chicken and turkey….No sparrows! )

Malocher Spatz – Vrabia muncitoare (aka Vrabiuta Harnicuta)

Fliegender Fridolin – Vrabia fridolina zburatoare (Habar n-am ce-i aia o fridolina. Mie imi suna a mandolina, dar sunt convinsa ca nu prea are legatura cu realitatea. Poate ma lamuresti, cititorule! :D)

Homage en Gurstav Klimt – Vrabia Klimt (Now that’s what I call kunst, man! Faina ideea, cu atat mai mult cu cat suntem in anul Klimt)

Faraday – Vrabia Faraday (And again my mind is blank…:-??)

Fischerstechen – Vrabia pescareasca (De fapt in traducerea mot-a-mot Fischerstechen ar insemna un turnir al pescarilor in apa which sounds quite interesting and difficult at the same time)

Gartner Spatz – Vrabia gradinar (in fond they do eat seeds, they might as well plant them too)

Bergsteigerspatz – Vrabia muntomana (care probabil canta si iodlere la nevoie if she gets lost from the stol)

Kolibri Spatz – Vrabia Colibri (Interracial love! You can’t fight it!)

Faceteen Spatz – Vrabia fatetata (care straluce mandra in soare. La soare te poti uita, dar la dansa ba!)

Koch – Vrabia bucatar (sau Cum a ajuns vanatul sa devina vanator?)

Marienkaferspatz – Vrabia Buburuza (Misto culorile, dubioasa impreunarea. How does a sparrow end up mating with a ladybug?!)

Frau Pfau – Vrabia Paunita (Well hello there, gorgeous! What are you feathering about?)

Spatzen Chor Spatz – Vrabia cantareata in cor (I’ve always had a thing for choir sparrow! They sing it like their lives depended on the tune…)

Orka – Vrabia Orca (Duuuude! Acum am inteles buburuza. Am inteles si cerb. Dar orca?! That for me is inter-species fuck-up! :)))

Martin Luther – Vrabia Martin Luther (probabil are si o biblie ascunsa sub o aripa)

Peugeot Spatz – Vrabia Peugeot (a little bit too commercial for me…)

Rohr Spatz – Vrabia cu pipa (vajnica insotitoare a lui Sherlock Holmes si Watson)

WC Spatz – Vrabia WC (Saraca! Probabil are aceeasi intrebuintare ca biata gasca din White Cat, Black Cat. Leave’em birds alone! Stop wiping you asses with’em for the love of God! :)))

Albrecht Berblinger – Vrabia Albrecht Berblinger (inca un omagiu fain adus unui om de stiinta ulmean care prin 1700 si ceva s-a gandit sa inventeze o masina zburatoare, supranumit si “Croitorul din Ulm”)

Schlafmutze – Vrabia somnoroasa (probabil o pasarea ratacita care a sleep-flew din Ipotesti tocmai pana in Ulm dupa care a adormit agatata de o cladire)

Heureka – Vrabia Evrica (Arhimede ar fi mandru ca pana si vrabiile exclama “Evrica!” atunci cand descopera ceva)

Storchenspatz – Vrabia Barza (care are un pact cu Barza Barza in transportul de copii catre Ulm :P)

Breitensportspatz – Vrabia sportiva (pe care o poti vedea dimineata pe racoare lucrandu-si gambele la un jogging pe malul Dunarii)

Che Spatzeuvara – Vrabia Che Guevara (daca tot suntem zburatori, macar sa facem si ceva activism politic while wearing a funky beret)

Spatzen Duett – Vrabiile in duet (sunt in numar de 4, nu 2 cum te-ar face sa crezi denumirea si se balacesc intr-o groapa cu nisip langa Munster. Un spatiu foarte atragator pentru copiii care le incaleca zi lumina)

Spektralfarben 3 – Vrabia Spectral Color 3 (Que?! Nu stiu…Nu cunosc…Sunt ignoranta la vrabia asta)

Spatz im Frack – Vrabia cu frac (adica deghizata in randunica, nu? :D)

Wollwanner – Vrabia cu lana Wanner (The devil wears Prada once in a while, and the sparrow wears Wanner wool when windy…)

Welt Spatz – Vrabia Lumii (Imi imaginez – caracteristic mie de altfel – o vrabiuta care tine in carca toata lumea mai ceva ca Atlas)

Kas Spatzle – Vrabia care papa paste cu branza (Yummy! Come to think of it as manca si eu niste good ol’ macaroane cu branza :))

Aaaaand that about sums all 43 birds up! A fost ceva chinuiala sa imi storc mintile sa le traduc, dar a meritat cu varf si indesat. Pentru cultura generala a publicului meu cititor, cel mai tare imi plac Vrabiile in Duet.

Sunt de o frumusete si simplitate dezarmante. Sperand ca nu v-am supus la chinuri groaznice, care se vor solda in cosmaruri cu vrabii, mai ceva ca in Pasarile lui Hitchcock, va doresc lectura placuta in continuare!

P.S: M-am luat cu vrabiile si am omis sa va spun de unde se trage toata trebusoara cu vrabia ca simbol al Ulmului. Of, cata uituceala! Cica pe la 1800 orasul si-a insusit voit (na ca aveau branding si marketing si pe atunci, middle ages style of course, but still) o legenda conform careia o vrabie i-a ajutat pe muncitorii care transportau barne din lemn pentru construirea Munster-ului.

Barnele aparent erau prea lungi pentru a putea incapea prin portile inguste ale orasului. Legenda spune ca muncitorii au fost iluminati la vederea unei vrabii care a intors invers niste paie pe care le transporta pentru construirea propriului cuib. De aici deducem ca vrabia e o pasaruica foarte inteligenta si ca muncitorii erau cam dang! dang! la capitolul generating alternative solutions.

Desi legenda dateaza de pe la 1800, simbolul vrabiei a fost asociat Ulm-ului inca din 1573. Cica prin 1530 o sculptura cu o pasare a fost observata pe acoperisul Munster-ului, si se presupune ca ar fi fost acolo inca din 1471. Mai tarziu fu reinterpretata ca vrabie si inlocuita in 1840 cu o sculptura din piatra a unei vrabii, un motiv arhitectonic neobisnuit pentru o catedrala in acele timpuri. Vrabia din piatra a suferit numeroase inlocuiri, pentru ca in forma finala sa fie o vrabie din cupru placat cu aur inaugurata in 1889.

Na, ca am spus-o si pe asta. Acum chiar ca e cu … ze end! Va ajunge si ma cam dor dejtele to tell you the naked truth. 😉