Category Archives: Awareness

Oct9

Attachment vs Detachment

Posted on by
Attachment vs Detachment

De ceva vreme imi tot da tarcoale tema atasamentului. Si daca ma simt usor bantuita am zis ca e cazul sa fac ceva si anume sa mai recitesc nitica teorie a atasamentului, cat si sa imi aduc aminte in detaliu de o pelicula extrem de faina pe care am vazut-o si care se numea sugestiv Detachment.

Ar fi multe intrebari legate de atasament cum ar fi:

Ce e ala atasament?

Sub ce forme se manifesta el?

Exista forme de atasament functional si forme de atasament disfunctional?

La ce ne ajuta atasamentul in viata asta? Se poate si fara?

Putem diferentia modul in care se ataseaza copiii fata de modul in care se ataseaza adultii? Exista vreo legatura intre cele doua?

si lista evident poate continua, cat te tine curiozitatea, cat si imaginatia.

Ca sa luam lucrurile metodic, in caz ca nu stiati, va spun io ca a existat un nene neuropsihiatru, pe numele lui John Bowlby care a pus bazele unei teorii a atasamentului. Asumptia de la care porneste aceasta teorie este fix aceea ca oamenii au o nevoie de a forma si intretine legaturi emotionale puternice cu alti oameni.

Daca ar fi fost numai atat, am fi scapat ieftin, insa englezul nostru merge si mai in profunzimea faptelor afirmand ca la baza oricarei relatii emotionale interumane se afla legatura timpurie mama – copil. Acum unii dintre voi deja se gandesc: Fuck, io niciodata nu m-am prea inteles cu muma-mea. E clar, I’m doomed to have disfunctional attachment connections!

Cei care cat de cat au mai citit un pic de psihologie, deja au mirosit notele psihanalitice ale teoriei in cauza, care drept vorbind, sunt de bun augur. Adica nu prea poti ocoli teoria relatiei obiectelor cand vorbesti de atasament, oricat de revolutionar si non-psihanalitic te-ai autoproclama.

Ulterior lui Bowlby, o doamna terapeut american, sa-i spunem tanti Arietta Slade, s-a gandit sa stadializeze formarea atasamentului cam asa:

– a inceput curajos afirmand ca in genere copilul prezinta o PREDISPOZIE de atasare de o anumita persoana;

– apoi a continuat logic cu ipoteza conform careia copilul isi va organiza conduita, cat si gandirea in virtutea conturarii unei relatii de atasament continue care ii asigura supravietuirea fizica si psihica;

– dupa care a intrat un pic si in disfunctionalitatea atasamentului, ocupandu-se si de momentele in care copilul plateste cu “deranjamente functionale” pastrarea continuitatii relatiei de atasament in raport cu o persoana;

– si sfarseste apoteotic crucificandu-i pe parinti prin cugetarea ca tulburarile emotionale si cognitice care au ca sorginte tulburarile de atasament din copilarie apar ca reactie la incapacitatea parintilor de a satisface nevoile de confort, siguranta si liniste emotionala ale copilului.

Apropo de atasament & stuff, e un experiment care mie una imi place in mod special si care vine sa contrazica teza psihanalitica care pistona pe ideea ca legatura dintre mama si copil este determinata in primul rand de hranirea copilului de catre mama sa. Experimentul a fost realizat pe niste pui de maimuta Rhesus si a concluzionat cam asa:

Puiul de maimutica Rhesus cauta apropierea fizica a mamei-papusa cu blanita, care insa nu il hraneste si evita contactul fizic cu mama-papusa din sarma, care il hraneste.

Nu vi se pare graitor? Mai simplu si clar de atat nu cred ca se poate. Adica fie laptele cat de bun, daca mamuca este de exemplu absenta sau indisponibila emotional, copchilul va simti acest lucru si va dezvolta si el la randu’-i niscaiva tulburari de atasament, ca sa semene cu muma-sa. Fie ca vorbim de absenteismul si anestezia emotionale, sau de suprareactivitatea emotionala, cat si spectrul de probleme in-between, copilul va prezenta ceva disfunctionalitati la nivelul formelor de atasare de cei din jurul sau.

Ce implica oare comportamentul de atasare? Pai fiind un comportament social include: zambete, tipete, tinut strans, taraitul pe burtica spre mama, cautarea persoanei de referinta si tot asa. Aceste comportamente se activeaza fie in situatii de alarma in care copilul cauta protectia, fie in situatii in care copilul doreste pur si simplu apropierea fizica.

Si dintr-una intr-alta ajungem cu pasi mici si catre tipurile de atasament care au fost studiate observand comportamentul copiilor expusi la situatii necunoscute, deci cu potential de risc, si care mainly sunt 4 la numar:

– Atasamentul sigur (Tip B) care poate fi descris prin capacitatea copiilor de a regla apropierea si distantarea persoanei de referinta in mod adecvat;

Copiii sunt iritati o scurta perioada daca persoana de referinta paraseste incaperea si incep sa planga. Totusi ei accepta consolare din partea unei persoane straine si se linistesc relativ repede. Se joaca nestingherit in prezenta unei persoane necunoscute. La reintoarcerea persoanei de referinta alearga bucurosi in intampinarea acesteia si o saluta.

– Atasamentul negisur-evitant (Tip A) in care copiii manifesta o pseudodependenta in raport cu persoana de referinta. Ca manifestari evidente acesti copii evita contactul, si compenseaza stresul prin concentrarea pe jocuri cu obiectele pe care le are la indemana;

Reactioneaza cu nepasare la despartirea de mama. Se joaca adeseori singuri si nu reactioneaza la intoarcerea persoanei de referinta sau o refuza prin ignoranta.

– Atasamentul nesigur-ambivalent (Tip C) se caracterizeaza prin faptul ca copiii se comporta ambivalent la reuniunea cu persoanele de referinta;

La despartirea de mama acestia sunt dezorientati, alearga spre usa si o lovesc, iar persoana necunoscuta nu reuseste nicidecum sa ii linisteasca. La intoarcerea mamaei manifesta un comportament ambivalent atat prin cautarea contactului, cat si prin refuzarea agresiva a acestuia.

– Atasamentul dezorganizat (Tip D) in care copiii arata un comportament vadit dezorientat, parand ca nu au nici o relatie cu persoana de referinta.

Copiii cu atasament dezorganizat au manifestari bizare cum ar fi: privitul fix, invartit in cerc, leganat si alte miscari stereotipe. Uneori apar si manifestari ale atasamentului ambivalent cum ar fi simultaneitatea cautarii contactului si refuzul acestuia.

Copiii ca copiii, dar cum ramane cu adultii? Oare cum isi manifesta oamenii mari atasamentul? Exista cica un instrument denumit Interviul Atasamentului Adult care poate identifica tipul de atitudine de atasament dominanta la adulti. In mod similar cu cele 4 tipuri de atasament la copii exista 4 tipuri de atitudini de atasament, adica:

– Atitudinea Dismissing (Ds): oamenii isi amintesc greu de copilarie, isi idealizeaza parintii fara a specifica situatiile care ii determina sa ii idealizeze, descriu situatii in care nu au beneficiat de sprijin si le-au fost respinse anumite nevoi, au o atitudine distanta, evitanta, au o mare dorinta de independenta, afirma ca nu au nevoie de sprijin si prin urmare nu au resentimente daca au fost lipsiti de sprijin;

– Atitudinea Entangled (E): oamenii sunt inundati de amintiri din copilarie care ii impovareaza, nu pot integra dificultatile din relatia cu persoana de referinta carora le acorda o importanta exagerata ceea ce ii face sa oscileze intre furie si idealizare, iar copiii sunt adesea copii parentificati care trebuie sa aiba grija de mamele lor;

– Atitudinea Unresolved (U): oamenii sufera de pe urma unor evenimente traumatice nerezolvate (abuz fizic, sexual) care au ca parinti persoane care au suferit la randul lor traume care ii determina pe acestia sa manifeste o frica obsesiva care are drept consecinta crearea unei atitudini derutate si infricosate;

– Atitudinea Cannot Classify (CC): persoanele oscileaza intre a fi preocupate si distantate fara a lasa sa se recunoasca o strategie clara si descriu evenimente traumatice grave manifestand o atitudine profund negativa fata de atasament in general. Au strategii contradictorii de gandire si prelucrare a informatiei.

Dupa ce ne stergem de sudoarea atator interventii stiintifice pentru explicarea notiunii de atasament, io zic sa vorbim un pic si despre Detachment. Voi ce ziceti? Trailerul spune multe, dar nu tot, despre acest film extraordinar de expresiv aparut in 2011. Adrien Brody va spune ceva? Daca nu, dati-va doua palme scurt si pe buna dreptate pentru ignoranta! Daca da, va dau un servetel ca sa va stergeti balutele intelectuale, desigur.

Detachment este un film despre multe:

– despre un prof suplinitor urmarit de suvoaie de amintiri din copilarie despre bunicul sau protector si mama sa adictiva;

– despre o pustoaica homeless care se prostitueaza ca sa make a living renuntand totodata la visul de a avea o educatie;

– despre sistemul de invatamant american din scolile de stat in care elevii isi bully-esc profii ca intr-un soi de circ sado-maso unde frustrarile staff-ul educational atinge cote alarmante;

– despre pustii de liceu care neglijati fiind de parinti recurg la gesturi extreme pentru a atrage atentia asupra lor atunci cand deja nu isi mai doresc ajutor specializat, ci doar o scapare rapida;

– despre atasamentul de care e capabil un prof suplinitor detasat de viata atat in raport cu elevii sai, cat si cu pustoaica prostituata pe care o adaposteste in propria casa;

– despre relatia de atasament platonic dintre un barbat de varsta mijlocie si o adolescenta confuza;

– despre viata, tristete, coping, servicii educationale, servicii sociale, amintiri refulate, amintiri reprimate, briose cu sad face-uri si tot asa.

Vi-l recomand ca proba fizica a teoriei atasamentului. Si daca nu v-o placea, nici un comment sa nu-mi dati. In schimb daca vi se ridica parul in cap si vi se face pielea de gaina, atunci va astept sa comentam impreuna inceputul, miezul si finalul (ne)fericit. Ah, si daca tot turui de vreo cateva zeci de randuri despre atasament, voi cat de atasa(n)ti sunteti?

Oct6

Ce poliandria mea fraternala?

Posted on by
Ce poliandria mea fraternala?

Po-li-an….Ceeee? Iar vine si asta cu vorbe complicate asa pe nemancate? Adica io o citesc, dar daca incepe cu faze din astea nu ma mai joc. Ma duc pe blogul altcuiva mai putin complicat si fitos!

Stimate cititorule, sezi bland, ca nici io nu stiam pana acum 5′ ce-i aia poliandrie. Drept pentru care am facut o excursie mica pan’ la DEX care zice ca poliandria ar fi o forma istorica de organizare a familiei (intalnita astazi numai la unele triburi primitive) în care o femeie poate sa se casatoreasca in acelasi timp cu mai multi barbati. Indeajuns de simplu si cinstit, nu crezi?

Dar mai cu seama, ca s-o bagam pe ea, poliandria, in context, mai aduc o vorba de care ai auzit sigur: poligamie. Asadar, si prin urmare, daca unii barbati isi permit luxul de a se lafai in viata avand coada de muieri aliniate spre a le fi soate, asa si unele dudui aleg sa isi faca asigurari de viata casatorindu-se cu mai multi barbati, concomitent sau cu ceva decalaj. Oricum ar fi, e cu mai multi. De acolo si sintagma de poli. 😉

Pentru noi astia care nu suntem nici mormoni (unde poligamia se practica in draci!), nici arabi (idem), nici nepalezo-tibetane din varful muntilor Himalaya care in loc de drame clasice cu adulter si plecat la mama acasa, baga o poliandrie mica, totul pare foarte iesit din comun.

Asa ca te invit la ZOO, draga cititorule! Cumparam bilete impreuna. Fara reducere, ca suntem majori si ne intereseaza pana la bulbucarea ochilor acest subiect situat la granita dintre sociologie, antropologie si psihologie de cuplu.

Daca poliandria e ceea ce tocmai am spus mai sus, poliandria fraternala e practic starea de caznicie a unei femei cu doi sau mai multi frati. Pai nu? Mama de mica imi spunea ca e bine sa impart chestii cu frati-meu. Acum io nu stiam ca s-ar referi si la parteneri de cuplu. :)) Noroc ca am un frate, si nu o sora, ca atunci sa fi vazut rivalitati fraterne.

Dar asta nu pare a fi o problema pentru comunitatile rurale neatinse de mana omului occidental situate undeva intre Nepal si Tibet, la vrea peste 500 km de Kathmandu, capitala Nepalului. Pe cultura si civilizatia mea daca inteleg toata smecheria asta combinatorica!

Si io atunci cand nu inteleg ceva, ma incrunt, iau sapa din debara si incep sa dezgrop explicatii care sa imi domoleasca setea, cat si foamea de cunoastere. Imi puteti spune lejer Knowledge Flamanzila & Setila! 😀 Mintea mea deja s-a dus la conectarea poliandriei de poligamie si de monogamie.

In principiu in functie de nevoi si neam, vorba poietului, oamenii se organizeaza marital in consecinta. Tin minte ca in formarea mea pe terapie de cuplu si familie, la un moment dat al nostru formator drag ne-a pus o intrebare incuietoare: Care credeti ca este tendinta naturala a speciei umane? De a fi monogama, monogama in serie sau poligama?

Cursantii, femei in majoritate, au creat o rumoare de nedescris, strigand sus si tare: MONOGAMIEEE! Io, va spun drept, desi tot femeie cum ma si recomand de obicei 😛 am stat un pic pe ganduri. Ca nu eram convinsa de categorisirea monogamiei ca tendinta naturala. Cred ca asta ne dorim ca oameni. Atentie, exclusivitate si monogamie. Liniste in pat si in casa.

Dar oare asta este tendinta noastra naturala? Daca ma gandesc la ipotezele conform carora barbatii ar fi programati genetic sa isi raspandeasca samanta in cele 9 zari pentru a indeplini legamantul de procreere si perpetuare a speciei, monogamia cade grav.

Mai mult decat atat, daca ma mai gandesc si cele mai noi tendinte relationale in care atasamentul si angajamentul devin complicate, deschise si flexibile, as zice ca parca toata lumea zilelor noastre migreaza spre o forma de poligamie. Unii dusi de valul maselor cu intentii poligame in vreme ce altii cu buna stiinta si premeditare.

Acum intrebarea pe care mi-o pun io ar fi: Da’ de ce aleg unii oameni occidentali sa fie poligami? Care este spiel-ul? Si reteaua mea de rationament se duce spre motivatii religioase, sociale si economice mai intai. Dar intra in ecuatie si factorul X al moralei relationale.

Huh? Ce-i aia morala relationala?

Pai e aia cu gen ce e bine si ce nu e bine sa faci intr-o relatie, sau in raport cu partenerul tau de cuplu.

Ah, deci vorbim si de vinovatie daca vorbim de morala.

Desigur, ca unde-i morala, e si nitica religie, si unde-i religie, culpabilitatea e nelipsita. Ca asa ne place noua, credinciosilor, sa ne credem vinovati pentru simpla noastra existenta. Daca mai si poligamam, atunci sa te tii pe pozitii.

In cazurile unde poligamia este o prescriptie religioasa, toate-s bune, cum e cazul musulmanilor sau a mormonilor. In celelalte cazuri vorbim de preacurvie cu diferite grade de gravitate. Daca te duci din floare in floare, fie barbat sau femeie, intri in conflict cu dogma crestina. Adica mai pe scurt, ai pus-o, fraiere/fraiero!

Tre’ sa te duci sa iti marturisesti pacatele, daca mai vrei vreodata sa te arati asa cum esti in fata lui Doamne Doamne, si evident tre’ sa iti ispasesti pacatele. Cum? Pai da-i cu Tatal Nostru, 20 de bucati, Crezul, de 3 ori pe zi, contributii la cutia milei si una dupa ceafa din partea sutanei care ti-a ascultat netrebniciile!

Dupa consultarea cu ceva materiale de specialitate musulmana, am conchis ca poligamia in acest tip de societati are ratiuni atat religioase – Gen, toate femeile sa vina la Allah, sa dea proba de sotie!, cat si pecuniare. Adica poligamia ar fi o solutie echitabila la saracie, si evitarea situatiilor in care femeile ar ramane pe strazi, nemaritate si fara un sprijin real din partea unui barbat.

Pentru ca aici, barbatul e baza. Fara de dansul, treaba nu-i treaba, si viata nu-i viata! Si femeile s-au conformat sa imparta un partener intre ele, atata vreme cat imparteala era echitabila si fara favoritisme. Ca daca era cu favoritisme s-ar fi lasat automat cu galceava in batatura, si cu strigaturi ca in tara Oasului. Nici un musulman, oricat de bazat ar fi, nu isi doreste sa trebuiasca sa tina in frau o hoarda de araboaice furioase care isi cer drepturile de neveste.

Nu, nu, nu! Evident, prima-i prima, intotdeauna. Alpha Wife! Cat si prima nevasta care naste un baiat… Dar sub aspectul compensatiilor si beneficiilor care se asociaza cu jobul de nevasta de arab, toate trebuie sa primeasca aceeasi cantitate de aur, camile, mancare, atentie, sex, toale si tot asa.

Daca omul nostru poligam scapa in porumb, atunci e jale. Pentru el. Pentru ca oricum ar fi, de ura si razbunarea unei femei nu prea poti sa scapi. Poti sa incerci sa fugi, dar asta nu o va face decat sa se ambitioneze si sa te urmareasca si mai abil. Ascultati, o femeie care stie ce spune…;)

Pe principiul asta functioneaza si comunitatea mormona din punctul de vedere al organizarii poligame. Barbatu’-i miezul, iar femeile pulpa din fructul casatoriei! O diferenta majora ar fi aceea ca mormonii sunt un pic mai occidentali de fel decat musulmanii. Mai deschisi la minte. Nu-si infasoara femeile in valuri, mai ceva ca niste mumii, nu le pun site pe ochi si nu se isterizeaza daca vad capul descoperit al unei femei, sau vreo bucatica de carnita la vedere.

Acum ca ne-am dumirit cat de cat cu privire la poligamie sa trecem in subiectul care ne macina creierii azi, adica poliandria. Cand am citit articolul asta care a si generat de altfel activarea resurselor pentru a intelege fenomenul poliandriei un gand curajos mi-a sagetat mintea:

Ce-ar fi daca poliandria, nu ar fi decat o alta forma de manifestare matriarhatului in acele comunitati, si deci o forma de feminism?

Aici categoric am nevoie de sprijinul si indrumarea persoanelor abilitate sa cugete despre drepturile femeilor si doctrina feminista. Deci astept lamuriri, doamnelor si domnisoarelor cititoare! Intr-o astfel de conjunctura nu prea putem spune ca femeia devine obiect al barbatului, pentru ca face o alegere, respectiv aceea de a se casatori si coabita cu mai multi barbati. Ea singura, ei multi. Cel putin doi.

Ca sa o dau in trivialitati, bine zicea Alex Velea cu: Dragostea se face-n minim doi. Dar pun pariu ca el nu se gandea la poliandrie, ci doar la un amarat de menaj a trois. Banal daca ma intrebati pe mine! :)) Sa revenim, deci femeia devine subiectul principal al unei casnicii cu mai multi barbati, al caror scop primordial in viata este sa aiba grija de ea. Haremul tibetan reloaded! 😉 Pai ma duc si io in Tibet, frate! Sa ma dau la mica publicitate:

Femeie caucaziana, alba ca branza, cu prea multa scoala, capoasa grav, caut barbati tibetani, cu stare, amabili si draguti in vederea realizarii unei uniuni consensuale poliandrice. Accept si frati! :))

Acum sincer, asiaticii nu prea sunt pe gustul meu. Puteti sa spuneti ca sunt prea selectiva, sau chiar rasista, dar io doresc uniuni cu barbati cu care sa am lucruri in comun. Pasiunea pentru Buddha, nu este unul dintre aceste lucruri, asa ca I’ll pass on Tibetans and Nepalese.

Hai sa zicem ca dupa ceva sapaturi arheologice mi s-a mai cracanat un pic mintea, cat sa incapa si conceptul de poliandrie. Dar acum poliandria fraternala deja ma provoaca si mai tare ca happening. Si nu pot sa nu ma gandesc decat la complexul lui Seth. Adica pe bune? Dupa ce avem de-a face, noi copiii care suntem mai multi la parinti, cu rivalitati si invidii mai mult sau mai putin prostesti, acum ca doi sau mai multi frati sa imparta aceeasi femeie mi se pare un intins dubios de coarda.

In filmul competitivitatii fraterne masculine este aruncata o femeie. Care daca nu e devorata de frati, are mari sanse sa traiasca visul vietii ei in care este idolatrizata si disputata intre 2 sau mai multi frati mai ceva ca o zeitate. Cu ofrande, sacrificii si tot tacamul. Sunt convinsa ca viata nu e una roz in poliandria fraternala, dar macar e variata! Si femeia e mai presus de tot si toate. Ceea ce ma face sa conchid ca poate nu-i o idee chiar atat de rea. Pacat ca bigamia in Romania e usor ilegala. Si mama nu a crescut si educat o infractoare…:)

Oct5

Ati simtit vreodata ca…

Posted on by
Ati simtit vreodata ca…

…va iese inima din piept la vedere unei persoane dragi? A unui om care inseamna mult pentru ceea ce ati fost, caruia ii datorati parte din ceea ce sunteti si care cu siguranta va va fi alaturi pentru ceea ce va sa vie. Si nu vorbesc de prieteni sau iubiti aici.

E un pic mai altfel. E o relatie al carei impact in devenirea noastra cea de toate zilele nu este inteles de multa lume. Ignorat chiar de majoritate, si pus la rang de “parintii nu ti-i alegi”. Tin sa contrazic opinia publica aici. Inca o data, da! 🙂

Printre lectiile de viata pe care le-am invatat obligat-fortat – ca mie scoala, inclusiv aia a vietii, nu prea mi-a placut, a fost ca intre tati si fiicele lor este o conexiune la fel de mistica precum cea dintre mame si fii. Dat fiind ca io mi-s fiica, nu fiu, o sa imi iau avant patriotesc, si cu vantul in pupa o sa ma apuc sa mi-aduc aminte de cum e sa te simti fata lu’ tata.

Eeee… ceva care nu prea se poate pune in cuvinte, nici mai simple, nici mai complicate.

E nespusul.

E totul intr-o imbratisare paterna.

E golul din stomac pe care il simti cand tac’-tu iti zice: Sunt mandru de tine, te-ai descurcat excelent!

E revolta care te macina atunci cand iti atrage atentia ca viata nu-i roz si are trebui sa mai cresti un pic.

E ranjetul atat de autentic si stangaci care iti apare pe chip atunci cand impartiti niste parizer cu paine care niciodata nu au fost mai gustoase decat in acel moment.

E falfaitul de aripi care iti face pielea de gaina atunci cand iti intinde o tigara – Da, tatii isi invata fiicele din cand in cand si la prostii, pe care ti-o aprinde cu o miscare eleganta a incheieturii asupra unei brichete cu personalitate.

Si mai presus de toate sunt orele petrecute vorbind, racnind si razand despre lume, viata si sens.

Deci pot sa spun cu mana pe inima ca ce zice tata are sens. Capata sens, deschide minti si pileste muchii ascutite. In fond si la urma urmei, a avea un tata cu care sa te simti libera sa faci toate astea devine a matter of choice.

Si eu intotdeauna imi asum alegerile facute in viata. 😉

Oct3

Inhale…Exhale…Zen?!

Posted on by
Inhale…Exhale…Zen?!

Let there be Zen! And warmth…and peace…and love…and sunshine…and birds singing…and flowers blossoming. End. Si totusi oricat de mult as chema io Zen-ul la mine in momentele in care scot fum pe nari si urechi, parca si Zen-ul se sperie si zice: No way! Too much occupational hazard for me, m’am! Si nu-l invinovatesc.

Ca tine de mine teoretic sa imi canalizez putintele si energiile astfel incat sa privesc spre the blinding lights, nu spre pitch blackness sau rings of fire. Dar imi vine sa ma pup uneori cand vad how far I have come in my emotions management. Me gusta mucho! 😀 Fata-mi va ramane forever enervant de expresiva, dar esential este ca atunci cand imi propun pot sa imi reorientez reactivitatile spre zone utile si simpatice. Fara a ma avanta nici in explozii incomode sau implozii caustice. Numai ca evident, ca fiecare fiinta ganditoare bipeda (care nu e neaparat si inteligenta 24/7) am nevoie de niste ancore care sa imi tina Zen-ul aproape.

As fi extrem de descumpanita daca m-ar parasi. Asa ca il momesc si eu cum pot. Ii mai zic de Karma si de Buddha pentru a-l face sa se simta ca acasa in interiorul fiintei mele. Uneori functioneaza. Alteori ma fenteaza si imi cere sa mai gasesc si lucruri mici si specifice de care sa ma agat cand imi vine supararea, fara sa rup camasa dupe mine – I love clothes, so I cannot hurt them! O ciudatenie pe care am descoperit-o cu mare surpriza la mine e aceea ca atunci cand eram abia iesita de pe bancile facultatii si proaspat angajata la ONG aveam niste ancore auditive.

In traducere libera, atunci cand shit got bad, incepeam sa fredonez cate un cantecel. Si nu, nu erau inca timpurile lui “Sunt singurel, bing, bang…” ;). Si ce puteam sa fredonez altceva decat genericul de la “Tezaur Folcloric” sau cel de la “Dallas”? Gata? V-ati oprit din ras? Nu? Bine…Va mai las un mini-ragaz. Asa…si m-am intrebat desigur dar de ce ori aia ori cealalta? Care ar fi explicatia psihologica?

I got as far as ca amandoua erau emisiuni de weekend in copilaria mea si in weekend incepea viata. La Tezaur se uita mamaia mea, iar la Dallas, pai cine nu se uita la Dallas? Devenise deja un ritual de familie unde ne adunam cu mic cu mare in fata televizorului sa-i urmarim pe Bobi, Pamela, Jere si Suelen cu dramele si pasiunile lor. Voi nu? Hai ca nu are sens sa va mintiti singuri pe blogul meu. Thou shalt not lie here, reader! :))

Asa ca de fiecare data cand aveam o situatie dubioasa care implica fum de neuroni carbonizati ma mai apuca cantatul (scuzata-mi fie cacofonia, but think of it as a politically correct one such as biserica catolica sau Ion Luca Caragiale). Ulterior, parca cele doua cantecele au scazut ca intensitate in calmarea A.N.S.-ului meu mai ceva ca valeriana cu ceai de tei. Si a trebuit sa gasesc alte supape. Mai vizuale de data asta.

Which I did! They’re called SHOES! Mai nou cand ma simt oarecum depasita emotional de o trebusoara mai mult sau mai putin (ne)dreapta – Da, am o tema existentiala cu dreptatea deci sunt o stangace convinsa, incep sa ma uit pe site-uri cu pantofi. Frumosi. Sclipitori. Cu toc mai cui sau mai teava. Si brusc totul se domoleste intr-un slow-motion idilic. Si asa ma refocalizez si analizez trebusoara dand la o parte excesul de emotii colaterale.

Dar trebuie sa va marturisesc ca zenuielile cele mai mari le am atunci cand fie merg/alerg fie scriu in galop intelectual dupa propriile-mi idei. Miscarea ma pune in functiune miraculos si imi disipa energiile in colturi sigure si productive ale spiritului meu. Si asta nu se intampla de azi, de ieri, ci de o buna bucata de vreme. Mai are un pic lumea si ma porecleste Roadrunner pentru ca eu atunci cand merg, merg intr-un ritm alert. Catre ceva. Nu la plimbare agale. Si ma eliberez de reziduurile de peste zi cu care ma trezesc peste mine din mai multe directii – Dupa cum bate vantul zilei bineinteles!

Cat despre scris, nu sunt indeajuns de evidenta? Mai e oare nevoie sa specific cat de mult ma relaxeaza, ma energineaza si ma transpune intr-o lume care stiu cu siguranta ca e doar a mea? Inca de pustoaica am cochetat timid cu scrisul.

Incepand cu compuneri in care incercam sa folosesc corect metaforele si comparatiile si sfarseam prin a induce in oroare cititorul, cat si pe doamna invatatoare.

Continuand cu eseuri interminabile la engleza scrise pe jumatate de pagina si disecate pana in maduva cuvintelor de catre proful meu de engleza care era mai special de fel – Din pacate pentru el, cat si pentru mine nu spun asta strapunsa de vreun sentiment de admiratie profunda.

Plusand cu caracterizari si comentarii la romana pe care le citeam cu atata mandrie de ma intreba profa daca chiar eu le scrisesem pe bune.

Ce sa zic dom’le am fost o scriitoreasa precoaca! Aceasta Sylvia Plath aflata la rascruce (de vanturi) cu surorile Bronte, Virginia Woolfe, Elfride Jelinek si Herta Muller. Mi-a luat totusi ceva pana sa ma las sa scriu fix asa cum simteam frazele iesindu-mi din minte prin degete. Dar cred ca sunt pe drumul cel bun.

Unii zic ca scriu bine. Altii ma critica vehement, mai ales pentru ca am prostul obicei de a nu imi reciti scrierile inainte de a le publica lasand sa mai apara cate o greseala de ortografie nevoita, dar deranjanta. Promit ca nu mai fac! 😛 Multi nici nu ma citesc, deci nu prea au habar daca scriu sau nu, si daca da de ce o fac.

Cu toate astea eu scriu in continuare ca o forma personalizata de zenuiala. Pfff si ce mai merge! Ca unsa! Daca sublimam macar sa sublimam cu stil…:) And this specific form of (f)art exhilarates my soul and puts my mind at ease. Deci daca-i ZEN, atunci ZEN sa fie… Ceea ce va doresc si domniilor voastre. Sa aveti o noapte zen! 😉

Oct1

Totul va fi bine! :)

Posted on by
Totul va fi bine! :)

Cercetatorii britanici zic ca…
…cel putin 1 din 10 angajati din vreo 7 tari europene a fost nevoit sa isi ia un medical mic pentru starile de depresie generate de satisfucktia de la locul de munca.

Tarile survolate in acest nou studiu cu un esantion gigant de 7000 de gigei, sunt: Marea Britanie, Danemarca, Germania, Turcia, Italia, Spania si Franta. Daca tot ne place pana la lacrimi (si voma) statistica, cica fo 20% dintre cei 7000 de subiecti (adica cam 1400 de oameni) au fost diagnosticati cu depresie de-a lungul si latul existentei lor. Well aici pot intra in discutie o groaza de alti factori, nu neaparat doar locul de munca, dar cifrele sunt truly inspaimantatoare.

Oare astia incearca sa ne bage in toti sperietii sugerand ca ne indreptam vertiginos spre o planeta de deprimati?

Why would you do such a thing?

Ca producatorii de anti-depresive sa vanda pilulele magice ca bombonelele in corporatii?

In loc sa imi iau Skittles de la tonomatul din hol, sa imi iau niste Zoloft? Ar fi o teorie, asta daca m-as duce in directia teoriilor conspirationiste. Cineva important pentru mine mi-a zis o data ca nu e rau sa fii un pic paranoic once in a while, si bine zicea. Omul deprimat deja nu mai e interesat de altceva decat de sine si nici macar.

Deci putem vorbi si de clasica strategie de “amestecare a oamenilor” ca acestia sa isi piarda focusul asupra a ceea ce ii doare cu adevarat: ca nu le sunt respectate drepturile la locul de munca, cat si inafara acestuia. Ca UE e mai preocupata de cum sa se ciondaneasca in foruri oficiale despre cine ce datorii mai are in loc sa se concentreze pe cresterea calitatii vietii pentru tarile membre ale comunitatii.

Ca in materie de servicii si beneficii sociale, fiecare tara se confrunta cu their own shit din care incearca sa iasa sau in care a invatat sa innoate atat de bine. Si totusi sa nu ne indepartam de subiectul studiului realizat de European Depression Association, respectiv draga de depresie.

Cica depresia e mai intalnita in randul englezilor, danezilor si nemtilor, decat in randul turcilor, spaniolilor, italienilor sau francezilor. Ceea ce mi se pare si normal, atata timp cat dpdv etiologic starile depresive sunt influentate major de conditiile meteo. Unde-i frig lumea nu prea mai vrea sa traiasca. Unde-i cald e alta viata, dar ajung astia la celalalt pol de sangre caliente care doreste sangre…;).

In cazurile de depresie generata de shit-ul de la locul de munca, angajatii europeni intervievati declara ca nu le-au spus angajatorilor de teama sa nu isi puna in pericol slujba. Pe de alta parte, angajatorii declara ca nu prea au sisteme de suport pentru genul acesta de situatii – mai putin britanicii care cica ar avea ceva proceduri HR pentru sustinerea morala a angajatilor napaditi de depresie.

Studiul a facut ceva valuri pana in Parlamentul European, determinandu-l pe Stephan Hughes, Responsabilul European cu Employment-ul si Social Affairs-urile sa declare ca “Depresia la locul de munca reprezinta o provocare sociala si organizationala care genereaza consecinte nefaste si care necesita atentie si actiuni din partea Uniunii Europene”.

Nu-i asa ca suna bine? Parca imi si dau lacrimile un pic in timp ce nu-mi pot stapani impulsul de a aplauda frenetic discursul lui nea’ Stephan. Bun. Asta ar trebui facut. Ceea ce se (nu) intampla insa ne afecteaza pe toti, incepand de la tarile veterane UE cum sunt Italia sau Marea Britanie, pana la noi astia nou intrati si debusolati care ne rugam in principiu la munca legala, nu neaparat masuri HR anti-depresie.

Sa zici mersi ca ai de munca, si mai terminati cu vaicareala despre depresie! Ce-i aia depresie ma? Vi s-a urat cu binele? Dar cand lucram pe vremea lui Ceasca in 3 schimburi, fara lumina, la norma, cum era? Atunci nimeni nu se mai deprima!

Corect! Comunismul a avut si el plusurile lui, unul fiind ca nu lasa sa transpara problemele de dinamica sociala si psihologica, ci le sugruma din fasa. Pe atunci daca aveai o parere, erai redus la tacere intr-un fel sau altul. Si acum daca ai o parere mai vehementa tot in directia uniformizarii se actioneaza, numai ca olecuta mai democratic.

Toate-s noi si vechi sunt toate!

Dar ma bucura faptul ca se mai fac ceva team-building-uri pe bune, ceva training-uri pentru luminat de minti si ca se mai deconteaza de catre C.A.S.M.B. (pe alocuri) sedintele de psihoterapie pe care un angajat care chiar vrea sa isi rezolve problemele pe aceasta cale.

Restul mergem pe la concerte, la un suc cu prietenii, stam de vorba cu necunoscuti, dezbatem cu colegi de breasla despre cum se intampla lucrurile si cum ar trebui sa se intample. Si astfel trecem de la clasica depresie, la depresia reactiva. Catama progresul! 🙂

Lucrurile nu se vor schimba niciodata peste noapte, dar merita sa aprinzi un bec din cand in cand si sa iti dai cu parerea despre cum ar fi daca lucrurile ar fi altfel. Daca nu doar ai avea drepturi pe hartie, ci si in fapt. Si daca in loc de a fi deprimat, ai fi fericit la locul de munca.

Asa ca nu pot sa spun decat: Mainile in aer si striga cu mine! Totul va fi bineeee! :))))