Category Archives: Ruminez, deci exist!

Jul27

Reactive Fest

Posted on by
Reactive Fest

Mama ce headlineri! Acum la drept vorbind, cui nu-i plac concertele? E vara, lumea-i pe chill. Vara oamenii nu-si pun probleme. Noi protestam doar iarna, cand ne intra frigu’-n oase si frustrarea ne iese pe nas. Ca lucrurile nu merg. Ca ne conduc oameni de nimic.

Ca edila capitalei toaca banii in nestire cu pomi pusi in fata gardului unui parc, cu gazoane arse de soare pe acoperisurile refugiilor de tramvai, cu stalpisori pe DNu’ si cu… concerte menite sa-i anestezieze cu muzica in vena pe aia putini care inca isi mai pun niste intrebari si vor sa schimbe ceva.

Era ca p’-aci sa pun si io botu’, ca sa ma exprim pe intelesul politicienilor nostri. Era… Dar n-am pus. Si m-am gandit instant la inaugurarea lui Trump la care au refuzat sa vina multi artisti, din motive de coloana vertebrala inca existenta si functionala. Acuma eu nu ma astept ca Fatboy Slim sa zica ‘no way Jose’ ca nu-i ograda lui.

Oare cum de cei de la Massive Attack si-au facut temele si au venit pregatiti pentru concertul lor de pe 24? I-o fi platit Soros? Cel mai probabil! Asa ca o facem de amorul artei. Creart makes the PMB go round and round! Ai nostri m-as fi asteptat sa spuna ‘PAS’, dar n-au facut-o. Ai nostri as in artistii. Dar ai nostri si publicul.

Ar fi fost cel mai elocvent mesaj protestatar sa nu vina nimeni din targetul momit cu mite pseudo-electrorale la paine si circ. Doamna primar general al Romaniei e foarte sufletista si saritoare, caci ea se gandeste la moralul bucurestenilor.

Adica il zdrobeste cu luat bani de la reabilitarea cladirilor si dat la biserica neamului (denumirea asta suna a injuratura sau mi se pare doar mie?).

Cu transport in comun imbunatatit cu fix pix.

Cu trafic infernal.

Cu artere principale inundate de ploile de vara asta.

Cu gropi noi peste gropi vechi.

Cu targuri sinistre.

Cu inchis scoala cand iarna ne ia prin surprindere, facand ce stie iarna sa faca mai bine adica sa ninga.

Cu discursuri cretinoide la Arena Nationala.

Cu clipuri publicitare in care ne explica frumos ca i-a trecut doar juma’ de mandat, deci e ok ca nu a miscat un pai in Bucuresti.

Cu prezenta-i imaculata la cel mai murdar miting ever.

Si cu tupeul extraordinar de a refuza aprobarea miting-ului diasporei pe motive de siguranta nationala.

Daaaaar, dar ne da Fatboy Slim. Bird of preeeey, flying high in the summer sky. Ne mai da si Guano Apes! Open your eyeeees, open your mind, proud like a god, don’t pretend to be blind. Ah si Rudimental! This time, I’m gonna be stronger…I’m not giving in…

Daca ma citesti de la Romexpo si are sens ce zic, pleaca de acolo acum. Daca nu, inchide-ma si bucura-te de concert in continure. Urmeaza 3 zile de distractie! Uraaaaaa! Uraaaaa!

Ne vedem la Reactive Fest in Victoriei, da?

 

Jul25

Cuvinte in dar

Posted on by
Cuvinte in dar

Randurile ce urmeaza sa se astearna incet peste voi sunt compuse din cuvinte in dar. Pentru cineva drag tare, nascut in zi mare. Planul meu este sa postez in seara asta, pentru ca maine dimineata cand se va trezi, la cafea, scrolland Facebook-ul pe tableta sa dea peste acest cadou pus frumusel intr-o cutie lucioasa cu o funda mare aurie. Totul incepe ca o poveste.

Se facea ca era vara lui 1958, si undeva in Bucuresti-ul vremurilor acelora, intr-o maternitate, a prins glas pentru prima oara o fata mandra. Fata Sinicai si a lui Mitru. Inca de mica, fata cu pricina a fost invatata ca mersul la camin internat nu-i chiar asa rau precum pare, ca brodatul trebuie sa faca parte din ansamblul sau de abilitati feminine si ca verile petrecute la tara in Moldova sunt cele mai frumoase.

Fata noastra a crescut si a inceput sa-i placa teribil sa citeasca, orice, oricand, pe ascuns, numai sa citeasca. Ii mai placea sa se si dea cu rimel, sa se dea cu ruj si sa isi ‘ajusteze’ sarafanul uniformei de liceu usor sub genunchi, ca sa se asorteze cu sandalele cu toc. Poti juca fotbal in curtea scolii doar daca ai sandale cu toc. Spre disperarea mamei ei, care trebuia sa se prezinte la liceu trap-saltat pentru a auzi ‘ce a mai facut’ copila, personajul povestii nu s-a lasat.

Vorbele nu i-au lipsit niciodata, iar curajul cu care lua viata in piept putea fi lesne luat drept tupeu, mai ales de mintile un pic mai umbrite. Scoala s-a gatat, iar fata si-a cautat rostul in campul muncii. Ii placea sa face o multime de lucruri, si se pricepea la tot atat de multe. Fuma cu eleganta, isi facea prieteni cu usurinta si avea un stil care nu ramanea neobservat.

Leoaica tanara a facut ce-a facut si s-a-ntalnit si cu iubirea. Sub forma unui ‘domn inginer’ care i-a devenit si companion de drum dupa ce s-a prins el cum sta treaba cu tanara domnita. Impreuna, cei doi au pornit la drum, cu ceva alai dupa ei. Tatal ei a insotit-o cat a putut, dupa care s-a dus cu sufletul impacat ca fata lui ramasese pe maine bune. La numai un an de la casnicie i-au zambit de ‘bun venit’ primului nascut al familiei. Un baiat ochios cu ceafa de burghez.

Doi ani jumate mai tarziu a aparut si sor’-sa. Slabanoaga si tacuta. Intre timp protagonista noastra s-a transformat intr-o mama in toata regula, mentorata de mama ei intr-ale crescutului de copii. Soata, mama si femeia se jucau in interiorul fiintei ei de-a v-ati ascunselea. Cateodata se gaseau, alteori nu. Mandra, puternica si ambitioasa, femeia a continuat sa priveasca spre zarile indepartate si sa cunoasca lumea calatorind.

Pe masura ce copiii-ii cresteau, ea era acolo sa le fie mama, medic, prieten, profesor, consilier, politist si cate si mai cate. A facut harti 3D din coca si a incercat sa o invete pe fi-sa stangace sa tricoteze. Provocarile, carevasazica nu i-au lipsit in viata. Serbari, examene, drame, iubiri, prietenii, certuri. A fost acolo sa le faca fata tuturor. Pentru puii ei.

Timpul a trecut si cerurile s-au innorat peste viata ei. Omul care o insotise o buna perioada de viata, tatal copiilor ei, avea sa nu mai fie. Totul s-a transformat in cel mai inchis negru. Si a stat asa o perioada. Dupa care au reaparut nuantele de gri. Dupa care peisajul a recapatat culoare. Si viata a prins un nou contur si un sens diferit. Nici bun, nici rau. Doar diferit.

O perioada femeia trecuta bine de prima tinerete s-a reinaltat avandu-i aproape pe cei dragi ramasi pe taramul cuvantatoarelor. Numai ca viata avea sa ii mai aduca o noapte lunga si neagra in care sa plece si mama ei. Si iar s-a lasat linistea. Femeia care parea ca le traise pe toate a renascut din propria-i cenusa si din propriul scrum cu o putere demna de o fiinta supraomeneasca.

Viata si-a urmat cursul si zilele ce au urmat au pus distanta intre ce fusese si ce urma sa vina. Dorul de duca a purtat-o prin toate colturile lumii pentru ca voia sa cunoasca locuri noi cu lume noua. Sa isi repopuleze portiunile defrisate pe alocuri. Asa ca a mers mai departe.

Mariana merge mai departe. Dupa 6 decenii de la primul scancet, dupa o revolutie, niste mineriade, cateva schimbari de regim, 2 copii, cateva fiinte dragi apuse, multe aventuri, visuri si planuri, doamna proaspat iesita la pensie se bucura de libertatea pe care i-o ofera noile orizonturi ale vietii. Alaturi de copiii ei, inconjurata de prieteni, isi tese calea cu acelasi curaj de la inceputul timpurilor.

La multi ani, mama! Te iubesc! Iti place cadoul?

Jul22

Masa rosie

Posted on by
Masa rosie

Ieri am avut parastasul de 7 ani pentru mamaie. In timp ce mancam, vorbeam si glumeam, mi-o imaginam cu noi la masa. Micuta de statura, cu parul scurt, carunt si facut permanent si cu rochia ei mov cu jacheta asortata. O simteam cum ia masa cu noi si isi da cu parerea despre ce ii place si ce ar fi putut sa fie gatit altfel.

Mi-am adus aminte de ea pe cand era in viata… in viata noastra a tuturor. Duioasa, darza, muncitoare si glumeata. Cum spala covoare cu peria de sarma. Cum numara sarmale pe masura ce le punea in ceaun. Cum framanta cozonaci, facea gogosi si rula strudel.

Cum isi facea din cand in cand parul mov si se dadea cu un pic de parfum. Cum venea cu carutul de la piata plin ochi pe care ma apoi il urca pe scari pana la etajul 7. Cum se speria tare cand ne uitam la ‘Alien’ impreuna si ma tot intreba care-i treaba cu monstrul ala.

Cum vorbea despre tineretea ei din casa parinteasca. Cum il pretuia pe tataie pomenindu-l de fiecare data cu drag. Cum ne servea cu dulceata de visine si apa rece cand veneam in vizita pe la ea. Cum avea grija de noi si ne dojenea cand saream calul. Cum calca munti de haine cu o precizie elvetiana.

Cum incerca sa inteleaga lucruri moderne care intrau in conflict cu timpurile in care crescuse ea. Cum se aventura in calatorii pana la tara impreuna cu noi sau cu una dintre surorile ei. Cum tinea post in fiecare miercuri si vineri si se inchina in fiecare seara inainte de culcare.

Cum vantura varza cu ditamai tubul de plastic. Cum ii placea sa povesteasca cu noi. Mamaia mea nu mi-a spus multe despre cum e sa fii femeie in lumea asta. Dar mi-a aratat cu varf si indesat ceea ce a fost una dintre cele mai frumoase lectii de viata.

Mama povestea ieri de vremurile in care mamaie muncea in trei schimburi si o ducea la gradinita diminetile. Am mai auzit povesti si despre cum mamaie si tataie naseau pe banda rulanta: daca cineva ii ruga nu refuzau niciodata. Despre dupa-amiezele petrecute in curte cu vecinii, muzica si voie buna. Despre duminicile in care tataie o scotea pe mamaie la restaurant. Despre cum mamaie a invatat-o pe mama sa brodeze, sa croseteze, sa tricoteze si sa coasa.

Eu mi-o amintesc cum se desfasura la masina de cusut inconjurata de falduri de material care ulterior capatau forma definita a unui asternut de pat.Cum mergeam in parc la Obor sa ma dau in ‘Gargarite’ dupa care adunam musetel din spatele blocului ei in drum spre casa. Cum florile din garsoniera ei au trait 2 saptamani dupa ce ea n-a mai fost fara apa sub soarele torid de august.

Astazi de dimineata am dat peste Red Table Talks cu Jadda Pinket Smith, mama si fiica ei. Cat am stat sa le ascult vorbind despre cum e cu comunicarea intre femeile aceleiasi familii si despre mecanismul de transmitere transgenerationala a modelelor de feminitate si maternitate, mi-a aparut in minte o masa rosie la care stateam eu, mama si mamaie. Trippy, nu?

Acum ca maternitatea e un subiect care imi capteaza atentia destul de des, mi-as fi dorit sa o am pe mamaia mea sa imi mai spuna cate una, cate alta. Vorbe de duh din batrani. Dar stiu ca ea oricum vegheza in cer asigurandu-se ca nu o luam pe miriste.

Jul16

Testarea realitatii 1.0

Posted on by
Testarea realitatii 1.0

De vreo ora imi scormonesc in cap in cautarea unui subiect de ruminat. De dezosat. De disecat. De patruns si gatit gandit la foc mic. Cred ca l-am insfacat.

Oamenii, si aici ma includ si pe mine, impartasesc celorlalti lucrurile frumoase pe care le fac si traiesc. In online, avem cu totii niste amprente digitale de toata frumusetea. In offline, inca avem tus pe degete, pe care nu il putem sterge atat de usor.

Viata isi pune amprenta pe noi, iar noi resemnificam. Traim lucruri pe care ulterior le povestim, le retraim sau pur si simplu le intoarcem pe dos, din dorinta ca toate experientele noastre sa fie definitorii, provocatoare si pline de sens. Suntem cateodata atat de ‘dezvoltati’ ca mi se strepezesc dintii.

Avem un filtru pentru orice, dar mai ales pentru uratul, meschinul si durerosul din noi. E ca o sita deasa care lasa sa curga doar laptele si mierea umane. Suntem poetici. Suntem empatici. Suntem destepti. Suntem calatori. Suntem muncitori.

Da, da, realitatea se construieste in conversatie. Stiu! Am zis realitatea, da? Atunci cand suntem atat de foarte mega ultra pozitivi, frumosi si maturi, simtul realitatii e undeva pierdut in negura timpurilor. Cam ca atunci cand suntem prea super hiper negativi, hazi si de cacat.

Si stiti care-i riscul atunci cand ne dam asa frumosi? Ca incepem sa jonglam cu niste asteptari masive ale altora de la noi si sa ne pretindem noua insine ca trebuie sa fim always and forever dezirabili si complianti. In toata sarada asta a perfectionismului absolut atunci cand cazi, ajungi sa cazi de sus. Foarte jos. Cam in fundu’ fantanii asa, de nu mai vezi nimic… din tine.

Poti sa faci lucruri aiurea fara sa existe o motivatie profunda, un sens ascuns sau un bigger picture. Poti pur si simplu sa fii de cacat.

Bang!

Pai stai asa ca eu nu-s de cacat. Sunt chiar opusul lui ‘de cacat’.

Cate oglinzi aveti pe acasa? Eu am cinci. Doua mici in dormitor, una mijlocie in baie si doua mari pe hol. Oi fi narcisista sau ceva, ca omul inainte de a ma lua in spatiu nu avea decat una… in baie. Imi place sa ma oglindesc. In fiecare oglinda vad cate o parte din mine.

In alea mici fata in cele mai mici detalii. Cu pori deschisi, cu puncte negre, cu sprancene crescute sub forma de stuf si cu cosuri. In aia din baie mai fac contact vizual cu mine din cand in cand. Scary shit! Daca n-ati incercat-o pana acum merita. Senzatii tari cu costuri minime. In alea mari ma vad pe de-a-ntregul. Din crestet pana-n talpi si retur. Carburant garantat pentru dialoguri interne prelungite despre cum sunt, cum eram si cum voi fi.

Cate oglinzi umane aveti prin preajma? Nu mai e chiar asa usor sa le numarati nu? Eu zic ca basically toti oamenii care-ti ies in cale te oglindesc intr-un fel sau in altul. Scot din tine lucruri pe care sfarsesti prin a le arata tuturor ca intr-o expozitie de virtuti si kitsch-uri interne.

Imi zboara mintea la o receptionera care ne-a facut cu nervii cand am fost la Seawolves anul asta si care decodifica situatii ad literam fara pic de privire de ansamblu sau flexibilitate. Ma gandeam atunci: ‘Ce cretina-i gagica asta!’. Acum zic: stiu despre mine ca in anumite momente sunt la fel de flexibila precum o bucata de beton.

Un alt exemplu de referinta pentru mine in materie de oglindire este nenea beat din tramvaiul 41 care, acum ceva ani, pe cand eu ma intorceam de la serbarea de iarna imbracata precum o printesa si accesorizata cu o durere de cap cat China, mi-a zis ca sunt o capra pentru ca atunci cand m-a rugat sa ii dau locul copilului lui am zis nu pentru ca sunt obosita. Am fost o capra atunci, dar nu pentru ca nu i-am dat locul, ci pentru ca starea mea generala era atat de shitty incat parea ca aveam un afis imens pe spate care zicea: ‘Hai sa ne luam la hartza’.

Oamenii care se straduiesc sa shine too bright, blind everyone with their reflections. Aveti incredere in oglinzile voastre cele mai apropiate ca ele sunt cele care nu va vor bullshit-ui atunci cand toti va iubesc ‘neconditionat’. V-am zis-o pe aia ca eu nu cred in dragoste neconditionata? Nu? Eh, poate in episodul viitor.

Daca poti sa ma vezi asa cum sunt si pot sa te vad cum esti, dupa care sa alegem sa ramanem unul in proximitatea celuilalt, atunci lucrurile incep sa devina reale. Non-conjuncturale si non-idilice. Reale. Imi plac povestile reale.

Jul9

In or Out?

Posted on by
In or Out?

Astazi am invatat pe cineva. Astazi am invatat ceva. Astazi am invatat. Dupa care am stat un pic sa mi se aseze toate cu sens ca sa le pot si pune in scris. Linistea nu ma prea ajuta sa ma ordonez si sa-mi spun povestea, asa ca mi-am ales o coloana sonora neintamplatoare.

Unul dintre fenomenele care ma face sa ii tot dau tarcoale pe toate planurile este comuniunea. Comuniunea care fireste sta la baza comunitatilor. Tin minte si acum o conversatie cu o prietena de care ma leaga multe, care imi spunea ca a fusese de curand intr-un cadru duminical multi-cultural cvasi-religios. Si ca independent de scopul intalnirii, ceea ce a fost cu adevarat valoros a fost sentimentul de comuniune pe care oamenii de acolo il imparteau in stanga si-n dreapta. De neatins, dar nu de nesimtit.

Poate sa-ti fie dor de ceva de care nu ai avut parte propriu-zis? Sau de fapt ce inseamna acest ‘propriu-zis’ in contextul in care vedem, gandim si simtim diferit? Sau mai mult decat atat, cum pot oameni care vad, gandesc si simt diferit sa vina impreuna intr-o comunitate inchegata care sa le ofere ‘adapostul spiritual’ de care au nevoie?

Intr-o societate puternic urbanizata pare ca ne-am pierdut simtul apropierii fata de aproapele nostru, care a devenit pe nerasuflate departele nostru. Pentru unii este o usurare de excesul de atentie si implicare dat de comunitatile rurale. Pierderea in anonimatul unui oras mare este panaceul care ii ajuta sa-si uite problemele, renege radacinile si sa o ia la trap in sus pe scara statutului social. Cat mai sus, cat mai repede.

Pentru altii lipsa de conectare cu oamenii din proximitate, absenta obiceiurilor marunte cum ar fi salutatul oamenilor pe strada fie ca-i stii sau nu sau eliminarea cu totul a ritualurilor de petrecut timp impreuna ii face sa se simta goi, instrainati de ce se stiau ei a fi.

Nevoile de apartenenta sociala e destul de bazala, dupa calculele lui Maslow. Imediat dupa nevoile fiziologice si cele de siguranta. Pe acelasi plan cu nevoile de dragoste. Avem nevoie sa apartinem poate la fel de mult cum avem nevoie sa ne apartinem.

Dar cum o scoatem la capat pana la urma? Cum reusim sa ne mentinem echilibrul in drumul nostru in care pe de o parte ne intampina ceilalti, iar pe cealalta parte se asterne taramul nostru si doar al nostru? Singuratatea iti confera independenta. Grupul iti sare in ajutor. Cu tine poti face ce te taie capul. Impreuna cu ceilalti trebuie sa te pui de acord. De unul singur esti vulnerabil pericolelor externe. In comunitate esti aparat de forta maselor.

V-a preocupat pana acum sa aflati mai multe despre evreii hasidici?

Aparent sunt un grup iudaic ultra-ortodox care s-a infiintat prin secolul XVII-lea in Polonia, ai carui adepti locuiesc astazi prin State, UK si Israel. Barbatii arata asa: iar femeile asa: .

Barbatii isi poarta capul acoperit, barba si perciunii crescuti in zulufi carliontati. Cu siguranta exista un cuvant specific, dar nu l-am gasit decat in engleza – payots. Femeile isi poarta capul acoperit intr-o forma diferita de cea a barbatilor. Mai precis, dupa casatorie li se cere sa se rada in cap si sa poarte peruca sau sheitel. In semn de austeritate si modestie.

Comunitatile hasidice sunt ermetice. Unitatea puternica asigura transmiterea valorilor si obiceiurilor intr-o forma nealterata de progresul social si stiintific de la o generatie la alta. Stiti voi vorba aia cu intra cine se naste hasidic, iese cine poate? Cam asa si la ei.

Oare de ce tin mortis unele comunitati sa-si tina membrii loiali cu japca, prin constrangere si frica? Probabil pentru ca frica este de departe cel mai efficient motivator uman. Unii spun ca unitatea excesiva a comunitatii hasidice vine oarecum ca reactie de aparare la Holocaust. Are destul de mult sens, dar hai sa ne oprim un pic sa ne imaginam cat de sanatoasa e functionarea unui grup traumatizat care aplica aceleasi mecanisme de aparare ‘din vremuri de teroare’ in viata cotidiana.

‘One of Us’ este un film care iti ofera sansa sa te pui in papucii unor oameni care au ales sa traiasca in societatea seculara, as opposed to the hasidic one. Despre lupta lor cu propriul lor sistem de suport. Cu mostenirea culturala care mai ceva ca i-a sufocat, reducandu-i la niste fiinte inerte, fara putere de decizie sau vreo dorinta in viata.

Este o lectie de supravietuire. Exista viata seculara, chiar si dupa o existenta hasidica. Filmul e un cultivator de speranta pentru oricine se uita la el. Hasidic sau nu. Ca poti iesi din orice situatie care devine inconfortabila. Ca you can and should locate the nearest exit and use it in case of emergency. Si mai vorbeste despre ceva. Despre modul in care te poti ridica deasupra oricarei presiuni de grup pentru a vedea cu adevarat cine esti si ce vrei. E tare fain. Watch it!