Category Archives: Ruminez, deci exist!

Cu foamea nu-i de joaca!

Cu foamea nu-i de joaca!

the_hunger_games_book_by_soulflie-d4xme8q

A venit si ziua aia in care m-am hotarat sa vad The Hunger Games. Acum vreo cateva zile am fost martorul aproape ocular al unei discutii intre doi oameni care se intrebau reciproc daca au vazut filmul, cat si citit cartea, concluzia fiind ca: e foarte tare frate!

Si cum io percutez din cand in cand la recenzii din astea succinte, m-am mobilizat si am intrat in posesia filmului. Desi atunci cand a aparut pe marile ecrane a creat ceva valuri de impresii contradictorii, mi-am zis ca e prea mainstream sa il vad atunci. Nu, glumesc desigur! Pur si simplu nu m-am sincronizat interior ca sa ajung sa-l si parcurg.

Daaaar, la ceva vreme dupa spartul targului, s-a intamplat o vizionare cu premeditare. La ceas de noapte direct, cu un frappe home-made, cuibarita in numar par pe o canapeluta si cu ceva nuci din cand in cand. Recunosc ca ma rodea curiozitatea, mai ceva cum te roade stomacul atunci cand ai uitat sa mananci si iti dai seama ca e deja trecut de 6 P.M.

Cu atat mai mult cu cat urechile-mi auzisera comentarii eclectice cu privire la aceasta productie: Dom’le daca vrei sa vezi matze, n-ai decat! sau Nu stiu ce au gasit altii asa special la filmul asta, ca mie mi s-a parut destul de deplasat. Saracii copii! sau Mda, a fost ok… dar cam multa violenta!

Asa ca trebuia sa incerc pe propria-mi piele, ca sa vad daca pana la final, mi se intoarce stomacul pe fata sau pe dos. Stai asa ca incepe! Ecran negru pe care apar cateva randuri… de avertizare. Ceva cu un reaping de copchii intre 12 – 18 ani pentru nush ce grozavie de competitie denumit generic “The Hunger Games”.

Oooook! Cand am citit reaping, gandul o zbughi catre Jack The Reaper instant, iar reprezentarea vizuala fu strasnica. Ia sa vedem noi care treaba cu foamea asta? Ceva canibalism pe la mijloc? Sau pur si simplu niste siluete somaleze care se lupta pentru supravietuire? Mai trec ceva cadre si apare o gagica cu un arc, pe care chiar se pricepea sa-l manuiasca.

Figura ei mi se parea atat de cunoscuta, dar nu puteam sa o plasez in contextul in care imi aparuse initial. Pana cand, alterul meu semnificativ zise: Ah, asta e nebuna aia din filmul ala unde alerga! Ia uite ca si aici alearga! si mi-a picat fisa instant. O stiam din Silver Linings Playbook.

Da, am vazut Silver Linings Playbook inainte de The Hunger Games! Asa cum obisnuiesc sa mananc desertul inainte de felul principal 😉 … Puteti aici pe buna dreptate sa ma catalogati ca o fata de moda veche. Frumoasa fata! Tin minte ca fix acelasi gand mi-a venit in minte cand o vedeam desfasurandu-se in rolul din Silver Linings Playbook.

Frumoasa, vie si cu o lampa filanda care o facea cu atat mai spumoasa in manifestari. De data asta, Jennifer Lawrence, caci despre ea este vorba, avea o cu totul alta misiune actoriceasca pe care trebuia sa o livreze publicului. Cea a adolescentei darze (cam ca Ioana D’Arc) care se sacrifica pentru sora sa mai mica (fara a se martiriza catusi de putin) oferindu-se voluntar pentru a participa ca reprezentant vajnic al districtului sau de mineri la cea de-a LXXIVa editie a Jocurilor Foamei.

Cu un scenariu scris de Suzanne Collins (o femeie, cum altfel?), regizat de Gary Ross (un barbat 🙂 ) si beneficiind de costume realizate de Judianna Makovsky (o tanti mega-vizionara daca ma intrebati pe mine), The Hunger Games poate fi inclus in categoria filmelor altfel, pe care nu le vezi impreuna cu toata familia tinand in brate o galetusa de popcorn. Ci mai degraba cu cineva de incredere pe care poti sa-l strangi in brate atunci cand lucrurile devin un pic freaky!

Ceea ce m-a frapat a fost firul epic al povestii intesat de simbolistici care mai de care. Pe masura ce curgeau minutele din cele doua ore si ceva de actiune, neuronii mei se interconectau frenetic ca sa tina pasul cu mesajele mai mult sau mai putin subliminale ale creatorilor.

Am stat cateva milisecunde sa cuget de ce se numeste The Hunger Games. Adica cum? Cum adica sa faci niste jocuri ale foamei? Foamea e un lucru serios cu care daca te joci risti sa devii cam crud, si nu ma refer la crudul din diada crud-copt! Dar atunci cand ajungi sa iti permiti sa te joci cu nevoile bazale ale unei populatii, facand un adevarat spectacol dintr-insele, vorbim despre un altfel de kink cinematografic.

Unele cadre, unele unghiuri de lumina si culoare, m-au facut sa leg The Hunger Games de filme precum The Island, 1984 sau Equilibrium. Cat si ideea unei societati scindate intre opulenta istetica si mizerie disperata.

Facand apel la capacitatea mea miraculoasa de sinteza, io am inteles ca in filmul asta erau vreo 12 districte muncitoresti (Arbeit Macht Frei!) care traiau intr-o saracie lucie si faceau foamea grav, in timp ce trebuiau sa produca pentru “cei de la capitala”. La capitala, pe de alta parte, burghezii (mama lor!) se desfatau cu cele mai alese bucate, fiind invesmantati in cele mai futuriste costumatii.

Pana aici toate bune! Dar pentru ca o intriga nu vine niciodata singura, traditia oamenilor astora zicea ca pentru ca saracii sa uite de saracie, si bogatii sa nu se plictiseasca de atata bogatie, anual se tineau niste jocuuuuri. Cam ca Jocurile Olimpice, numai ca oleaca mai hardcore!

Rolul jocurilor era sa le reaminteasca saracilor cum e sa fie liberi, si sa ofere o ofranda “zeilor” pentru bunatatea cu care permiteau bogatilor sa isi duca viata. Jocurile se desfasurau cam asa: din fiecare district erau alesi un el si o ea printr-o tragere la sorti a carei amfitrioana era o duduie imbracata si boita fistichiu. Dupa alegeri, eii si (i)elele trebuiau sa se antreneze si sa dea bine la publicul bogatan, intrucat miza era chiar viata lor intr-un joc cvasi-morbid de supravietuire.

Un amanunt esential este acela ca varsta recrutilor era cuprinsa intre 12 – 18 ani. Introducerea subtila a simbolisticii jertfelor pure pentru proslavirea zeilor mi s-a parut excelenta in consolidarea coerentei filmului. E ca si cum, cand mintea ta vrea sa creada cu tarie ca se uita la un SF care nu are nici cea mai mica legatura cu realitatea, accentele simbolice te readuc cu picioarele pe pamant, reamintindu-ti ca lucrurile astea s-au intamplat in trecut.

Pe de alta parte, putem sa ne indreptam si in directia ritualurilor de initiere ale tinerilor in comunitatile ancestrale, necesare pentru a preveni extinctia respectivelor comunitati. Numarul de 12 districte in sine are o semnificatie aparte, cunoscut fiind faptul ca 12 apare cu predilectie in diverse religii si mitologii:

…12 Jyotilingas (altare catre Shiva) in hinduism;
….12 olimpieni care erau zeii Pantheonului in Grecia Antica;
…..Regele Arthur care avea 12 printi care castigasera 12 batalii impotriva invadatorilor saxoni in mitologia anglo-saxona;
……Iacob care are 12 fii care au initiat cele 12 triburi ale Israel-ului in Biblie;
…….cei 12 apostoli ai lui Iisus din Noul Testament;
……..cei 12 imami succesori ai profetului Muhammad din religia islamica

si tot asa.

Daca e sa despicam si notiunea de “miner”, caci castigatoarea infamelor Jocuri ale Foamei apartinea districtului 12 de mineri, ne putem lesne da frau liber asocierilor in directia in care minerii sunt o categorie muncitoreasca aparte caracterizata prin curajul cat casa de a lucra intr-un mediu atat de periculos si nesigur cum e mina, si determinarea de a se razvrati in incercarea de a isi redobandi libertatea, demnitatea si integritatea.

Daca mai punem la socoteala ca don’soara Katniss mai era si maestra in manuirea arcului, lucrurile capata un ditamai contextul. Nu de alta, dar Katniss a.k.a. Sagitarria este o adunatura de plante acvatice care sunt cunoscute sub o multitudine de nume cum ar fi Arrowhead. Mai sa fie, ce coincidenta oportuna! Sau poate putem da credit cat cuprinde doamnei care s-a ocupat de pus laolalta toate aceste piese din puzzle-ul simbolic care apare in The Hunger Games?

Deci pe ea o cheama Katniss si are un arc pe care nu ii e deloc nici frica, nici jena sa-l foloseasca. Acum nu pot sa-mi tin mintea in loc de la a se fofila catre povesti istorice si mitologii de tot felul.

In secolul al XVIII-lea, trasul cu arcul era un sport foarte raspandit la nivelul elitelor britatice, si cu atat mai popular in randul englezoaicelor, carora le era permis sa-l practice pentru a-si arata formele, dar nu le era permis sa concureze in competitii impreuna cu barbatii vremurilor.

Printre cele mai cunoscute figuri arcase mitologice sunt Artemis si Apollo (Grecia), Diana si Cupidon (Roma), Agilaz (mitologia germanica), Hayk (Armenia), Marduk (Babilonia), Arjuna, Adhimanyu, eklavya, Karna, Rama, Shiva (India) si Arash (Persia). In Grecia Antica pe insula Delos erau venerate vreo trei acolite arcase ale lui Artemis: Hekaerge (distanta), Loxo (traiectoria) si Oupis (tinta). In Asia de Est, Yi Arcasa si ucenica sa Feng Meng apar in diverse mituri chineze. In Coreea il avem pe Jumong care cica ar fi fost un arcas cu alura de zeu, iar in Africa apare Osoosi care e asociat cu arta manuirii arcului.

Ce ziceti acum? The Hunger Games are sau n-are substanta si coerenta simbolica? 🙂 Apar fugar niste insinuari romantice, cum ar fi scena de la final in care cei doi reprezentanti ai districtului 12 ar prefera sa moara intoxicandu-se cu ceva fructe dubioase, decat sa se omoare unul pe celalalt in incercarea de a castiga marele premiu al jocurilor.

Si peste toate astea, ca un colac (mare si pufos) peste o pupaza (comestibila), mai e si foamea! Mare. Inspaimantatoare. Halucinanta. Care naste monstrii! Foamea ca strategie politica de control/supunere a maselor vs foamea ca o conditie fizica care implica sechele psihologice.

Succesiunea intercalata de scene din districte in care daca puneai mana pe o bucata de paine (fie ea si veche sau aruncata in noroi) erai in culmea fericirii cu scene din capitala in care dilema era daca sa alegi sa mananci mousse au chocolat la desert sau nu este absolut fantastica in transmiterea mesajului de scindare si cinism socio – politic. Cei infometati lupta mai aprig, pentru ca sunt manati de ceva bazal, primar, nesatisfacut. Lupta, ca sa vaneze. Vaneaza ca sa manance. Mananca pentru a supravietui.

Ce mi-a mai placut la filmul asta? Pai mi-a placut ca l-am revazut pe Woody Harrelson jucand magistral rolul unui castigator al jocurilor foamei, actual intelept cu infatisare hippie si damf etilic. Mi-a mai placut personajul Effie Trincket in complexitatea vesmintelor sale si asemanarea izbitoare cu Queen of Hearts din Alice in Wonderland (Vreau si io rochii din aleaaaa!). Si la final, dar cu siguranta nu in ultimul rand, mi-a placut viziunea SF asupra tehnologiilor viitorului cu ajutorul carora oamenii pot face ce vrea pana lor, inclusiv sa-si seteze o padure la geamul dormitorului.

Asa ca, acestea fiind spuse, imi spun cu patos: Sa iti fie de bine! Si astept cu interes urmatoarea pelicula din trilogie! 😀

P.S.: Am omis sa va spun faptul ca intreaga desfasurare de forte cu copchii care se iau la omor pentru amuzamentul maselor, imi seamana mult cu activitatea gladiatorilor Romei antice care faceau, cam acelasi lucru. Scopul: paine si circ pentru a distrage atentia maselor de la problemele apasatoare (cum ar fi foamea…) si de a le planta in interior samanta sadismului fata de aproapele sau departele lor.

P.S.bis: And may the odds be ever in your favor! 😉

Il chema Luca…

Il chema Luca…

… Victor Gabriel Stratan si avea douazeci si-un pic de ani cand a decis… sa nu mai fie. Mi-a fost coleg de clasa si dintr-un motiv, stiut doar de inconstientul meu, acum simt nevoia sa scriu despre el. Au trecut ceva ani de cand cutreieram piata de flori in cautarea a 100 de lalele pentru el, si cu atat mai multi ani de cand ne imparteam adolescentele zbuciumate in aceeasi clasa.

E cu adevarat bizar cam cat de multe isi poate aduce aminte mintea atunci cand te pui pe scormonit. Tin minte ca intr-a noua, cand am picat (dintr-o alta lume) in clasa fix la ora de romana, si incercam sa ma dumiresc care-i treaba cu liceul, profa’ tocmai ce impartea niste lucrari fulger corectate. Luca a fost cel care luase nota cea mai mare, adica 9.

Cred ca l-am intrebat despre ce a scris, si am fost surprinsa sa aflu ca isi alesese sa puna pe hartie cateva ganduri despre seria Millenium care se dadea dupa ora 12 pe ProTV in vremurile alea. Mi-l amintesc slabanog, cu un tupeu cat casa, palid la fata, tuns scurt si in pantaloni largi… foarte largi, care-i faceau capul sa para si mai mic decat era, sau asa mi se parea mie pe atunci.

Statea in Dristor, avea un tata poet care a ales si el sa nu mai fie la un moment dat si o mama care venea pe la scoala din cand in cand sa culeaga sfaturi si pilde despre fiul sau. Asculta hip-hop si era al naibii de inteligent in ceea ce il interesa.

Ma bufneste si acum rasul cand ma gandesc ca intr-a doispea profa’ de filosofie tot incerca sa-l lase corigent si nu prea reusea pentru ca, contrar aparentelor si absentelor, Luca chiar stia filosofie. Si n-o invata precum un papagal plastifiat, ci chiar o filtra prin propria minte. Io si colega mea de banca eram “baietii din spate”, aia care suflau la nevoie, dadeau teme si infigeau pixuri in spinarile “baietilor din fata” cand era groasa treaba si se lasa cu dat afara de la ore.

Iar el, impreuna cu colegul lui de banca, erau… “baietii din fata”, pusi pe mistouri istete sau pur si simplu glume proaste facute bine. We were quite the quartet! Nu ne-am pus niciodata problema ca ar trebui sa intram in detalii despre vietile noastre de copii cu vise despre viata, dar intuiam ca fiecare isi ducea lupta personala asa cum putea. Cu mama, cu tata, cu anturajul, cu scoala… cu toata lumea.

Nu i-a luat foarte mult sa isi faca o reputatie de adolescent problema intr-un liceu elitist care isi facuse deja traditie din a promova “valorile”, si a separa graul de neghina. Numele lui era adus in discutie mai des in sedintele de catedra decat cel al profesorilor prezenti la acestea.

Cu ce folos? Pai in principiu de dragul plangerii de mila, invinuirii si eternelor regrete despre “parinti care nu se intereseaza de copil”. Inca ma mai intreb daca aveam psiholog scolar cand eram in liceu. Din oficiu sunt sigura ca exista o camaruta cu o placuta lucitoare pe care era gravat numele unei tanti, dar in practica: oare acea tanti si-a miscat vreodata fundul sa se plimbe prin clase, pe holuri, prin bai, prin curtea scolii, prin sala de sport sa stea de vorba cu elevii despre orice? Daca stie careva care a fost cu mine in liceu ceva despre asta, is tare curioasa sa aflu.

Hai ca iar m-a pocnit o amintire: Luca impreuna cu Kelu’ care gasisera un blat de la o banca si s-au gandit ca ar fi tare sa se dea cu ea pe scari. Zgomotul te ducea cu gandul la cine stie ce accidente, dar senzatia parea sa fie tare, dupa fetele “faptasilor”.

Cand eram adunati in cimitir intr-o zi torida de vara (cred) sa ne luam ramas bun de la el, singura profa’ care a venit a fost cea de istorie care a dat dovada de mai multa umanitate decat intreg corpul profesoral care ne-a modelat mintile 4 ani. Femeia prinsese de veste ca Luca a incercat sa isi puna capat si l-a vizitat in spital… si i-a vorbit. Numai ea stie despre ce. Despre orice. A facut ceva… pentru el.

Numai ca Luca deja se hotarase cu mult inainte ca i-ar fi mai bine daca n-ar mai fi. Si asa a si fost. S-ar fi putut face ceva? Probabil… Se mai poate face ceva acum? Cu siguranta… Mi se face greata instant cand aud remarci de genul: “Bine ca n-am ajuns ca Luca!”. Nu l-am cunoscut pe indelete, dar sunt mandra ca l-am cunoscut asa cum l-am cunoscut si recunosc ca o sa ma intreb in continuare latent “de ce?”, dar asta e pentru mine de asumat.

Sub numele meu – Ion Stratan

Spuneti-mi ca e doar un vis, ca n-am ajuns
la “o jumatate de veac” mereu cu pana pe hârtie
grena si ma voi trezi din roua si plâns
în dupa amiaza somnului dintre ore si tenis
la Mariana, în Casa Zapezilor. Ca sunt într-a XII-a
Si ca sierpii rosii nu m-au muscat, ca merg
mai usor, ca nu m-au lovit, interzis, umilit
Spuneti-mi ca-i numai un vis, ca nu sunt în
realitate norii cei grei, lungile spaime de seara,
ura si urletul lumii. Spuneti-mi ca nu sunt
ranit, ca ma voi trezi la Mariana în somnul
de dupa amiaza, în Casa Zapezilor, între ore
sii tenis. Ca sunt într-a XII-a.

A fost odata ca niciodata un copil interior…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉

Io(ana) si lana de aur

Io(ana) si lana de aur

Stimati cititori, transmit in direct… in efect o stire senzationala, de ultima ora, schimbatoare de vieti. Va invit sa luam parte impreuna la acest eveniment unic in viata unui fost masterand care il ajuta sa incheie in glorie o etapa a vietii sale: atunci cand dupa mai bine de 3 ani (ca sa fiu mai specifica 3 ani si 2 luni) reuseste sa isi ridice diploma de master de la institutia abilitata.

Doamnelor si domnilor, daca pana acum acest biet student (recte io) a auzit ca “Domnisoara, nu sunt diplome de la minister, ce nu intelegeti?”. Dupa depuneri de cereri de urgentare pentru obtinerea pretiosului docoment, dupa zile de furie si mirare in fata unui (alt) sistem romanesc (privat de data asta) care functioneaza cum vrea el, nu cum trebuie… acest student este pe cale sa isi vada visul cu ochii.

Oh diploma, diplomioara, cine-i cea mai masterata din tara? :))

Ma intreb oare cum arat in poza de pe diploma ca de cand am depus dosarul muuulta vreme a trecut. Probabil am o expresie similara cu cea din poza pentru diploma de licenta: plictisita si enervata de iuresul birocratic. Ce de amintiri frumoase am io cu partile administrative ale institutiilor de invatamant pe care m-am tot incapatanat sa le frecventez si sa le absolv!

Cel putin la licenta a fost de-a dreptul monumentala faza in care, dupa lupte seculare ce-au durat mai bine de 1 an, mi s-a adus la cunostinta ca “pozele dvs sunt prea lucioase… asa ca trebuie sa faceti altele!”. Ce faceeee? Studiem mai nou rezistenta materialelor din care sunt facute pozele si refractia luminii pe poze?! N-a fost chip sa ma impotrivesc sau sa ma lamureasca careva.

Asa ca m-am dus ca o studenta sarguincioasa, alergand, sa fac alte poze… nelucioase! Am gasit un pozar peste drum de facultate, dar in fata mea s-a nimerit o demoazela care trebuia sa isi ia timp si sa imi ia si mie timp ca sa se aranjeze de poza. Dupa vreo 10′ de retusuri s-a incumetat sa se lase capturata de aparat si pe urma dusa a fost cu tot cu pozele ei.

Pozarul m-a invitat sa ma aranjez si io… si a zambit cand am aruncat o privire in oglinda spunand: E bine asa! Drept urmare fata mea a fost blazata si plicitisita grav!

Tre’ sa revenim in prezent, dragilor! Pazea ca io urmez… numarul 11! Deja ma striga doamna din camaruta de la capatul salii de asteptare. “Numarul 11, sa vina numarul 11!” Ma ridic precipitata cu geanta, cu telefon si cu o papornita extra pentru transportat pretioasele docomente. Mai-mai ca o iau la fuga spre usa din spatele careia imi fusese strigat numarul ca nu cumva doamna sa se razgandeasca. In acelasi timp incerc sa imi extrag castile din urechi, sa opresc muzica si sa salvez draft-ul postului pe care tocmai il cititi.

Intru.

Liniste.

Minuscula incapere ma ducea cu gandul la ceva institutii occidentale, contrastand puternic cu holul in care tocmai imi petrecusem o ora in asteptarea… lanii de aur. Era galbena, fara doar si poate! Diploma mea de master. Io o asteptam pe ea si ea pe mine… intr-un catastif alaturi de alte diplome.

Doamna secretara care mi-a inmanat hartia cu fatau meu pe ea a fost, in mod surprinzator, foarte eficienta. Succinta in explicatii, clara in indicatii, lipsita de supraemotionalitati si rapida in operatiuni. Uau! Imi venea sa o intreb daca pot sa o ating ca sa ma asigur ca exista si nu visez, pentru ca experienta mi-a scos in cale pana acum doar secretare obosite, urlatoare si impiedicate cortical.

Oare era posibil sa mi se intample doua minunatii intr-o singura zi? Pare-se ca astrele, asemenea picaturilor de ploaie se aliniasera in favoarea mea.

Dupa ce am privit-o desfasurandu-se in plina forta, am urmat intocmai toate instructiunile, pentru ca in final sa fiu pusa fata in fata cu o hartie cartonata galbena cu o latura taiata ondulat si moaca mea undeva in stanga sus. Ce expresie aveam in poza aia va/ma intrebati? Pai as spune ca aratam ca un infractor asiatic proaspat trezit din somn: ochii mici si migdalati, buze mari care nu schitau nici cea mai vaga urma de zambet si privire amenintatoare.

Imi aduc aminte vag ca pozele le facusem undeva dimineata in timp ce ma fugaream sa-mi depun dosarul, asa ca expresia faciala descrie perfect starea mea din acea zi. Dupa ce am studiat-o atent, ca nu cumva sa se fi strecurat vreo eroare care m-ar forta sa mai interactionez cu institutia care mi-a eliberat-o, si am rasuflat usurata ca nu am gasit niciuna, am bagat-o in papornita tiitoare de hartii importante.

Am iesit victorioasa din incapere, multumindu-i (pe merit) doamnei care ma ajutase, si mi-am recuperat si umbrela pe care o uitasem in sala de asteptare. Si lumea a incetat sa mai fie asa cum fusese. Eram brusc mai invatata… cu acte in regula. In loc sa beau in cinstea mea, m-am plimbat prin ploaie de colo pana colo, dupa care acasa.

Si-a fost bine…

What to do?!

What to do?!

A te decide… sau a nu te decide! Aceasta este procrastinarea… Citeam undeva, prin vreun ungher de site ca s-a dovedit stiintific ca in general oamenii iau decizii proaste. Ups! Urechile-mi nu se prea bucura la auzul unor astfel de descoperiri. Si cu toate astea fac apel destul de des la ceea ce este fundamentat stiintific. Pentru ca io cam vreau sa stiu, si daca tot stiu ceva imi e bine sa-l stiu cat mai aproape de realitate, ca adevarul e ceva mult prea filosofic pentru mine.

Ma bantuie si acum capitolele dedicate procesului decizional din ceaslovul atoatestiutor dedicat psihologiei organizational-manageriale. Aoleo! Orice numai asta nu! zic circumvolutiunile mele. Dar, independent de repulsia initiala, poate nu mi-ar fi stricat sa imi indes un sertar al mintii cu informatii din astea.

Asa ca ma declar o floricica in cautare de carari batucite intr-alea luatului de decizii! Vreau sa stiu cum ar trebui sa se intample oficial. Care-i procedura, dom’le? Fiecare e manat de o logica proprie atunci cand are de stabilit ceva in raport cu propria persoana. Si, paradoxal, aceeasi logica ajunge sa-l manieze din varii motive cu externalizari de genul: Cine m-o fi pus sa fac asta? Pai tu te-ai pus… pe tine… te. Pronume personal, persoana a doua, singular, cazul acuzativ.

Prin urmare, atunci cand e sa iei o decizie, mai mare, mai mijlocie sau mai mica, tre’ sa te cam gandesti la consecintele implicate de alegerea unei optiuni. Pentru ca undeva spre final se ajunge la cateva alternative valabile in sistemul tau de referinta. Adicatelea, esti pus in fata unei bifurcatii decizionale care iti toceste neuronii si iti presara ganduri obsesive prin capatana. Cu cat iti asumi mai mult decizia luata, cu atat vei fi mai impacat cu ea, la bine si mai ales la rau sau foarte rau.

Eh, dar povestea cu asumarea e asa frumoasa, mai ceva ca un basm. Ca atunci cand iti vine sa-ti bagi monumentalul picior in decizia ta, numai la asumare nu-ti e gandul. Ceea ce mi se pare mie crucial intr-ale luarii de decizii e sa fii absolut sigur ca tu, singur-singurel, relativ independent de tot si toate, iti doresti acel lucru. Ca nu o faci pentru patrie, comitetul de bloc, haita de prieteni sau partenerul de asternut. Da, ei conteaza destul de mult in modul in care vei da viata deciziei pe care ai luat-o, daaaar nu pot purta responsabilitatea luarii deciziei in spinare.

Fazele din sfera “am facut asa pentru ca tu ti-ai dorit sa fac asa” nu prea fac cinste nivelului tau de maturitate. Asa ca incearca sa le eviti, pe cat posibil. Sau daca le gandesti sa nu le dai pe goarna, ci sa iti dai o palma (mentala sau fizica) dupa care sa te concentrezi pe lucrurile cu adevarat relevante. Si ca tot vorbeam de procrastinare pe la inceput, e si asta buna la ceva. La mai multe de fapt. Ca daca nu era buna, nu era un comportament atat de popular.

Daca stau turceste si cuget romaneste, si procrastinarea e o decizie in sine. Pe care o imbratisezi, de cele mai multe ori inconstient. Pai cum vine asta? Perioada dintre evaluarea optiunilor si luarea unei decizii e ca si cum ai trece prin furcile caudine. Storcator de energii, transformator si foarte (auto)critic. Pe scurt, e cam footere de ootere (scuzati-mi sinceritatea jargonica)!

Si in mijlocul tuturor acestor simtaminte, isi face aparitia ea… procrastinarea. Mai ceva ca o fata Morgana care te ademeneste sa mai stai un pic pe ganduri, sa zabovesti oleaca, sa ai in vedere toate solutiile posibile intorcandu-le pe toate partile in incercare de a descoperi o noua parte ascunsa.

Urmand logica cea mai simpla din lumea asta…
Daca amani decizia, inseamna ca n-o iei.
Daca n-o iei, ramai in starea initiala.
Daca ramai in starea initiala, stii cam cum sta treaba ca e o situatie pe care o cunosti.
Si in plus daca iei decizia si treci in starea noua, vei fi pus automat fata in fata cu implicatiile deciziei tale.
Daca esti confruntat cu implicatiile actiunilor tale si nu esti sigur de motivatia care le-a declansat, exista mari sanse sa ti-o iei grav in freza.
De la tine insuti.
Asa ca alegerea procrastinarii in schimb pare ideala, pentru ca te poti consulta la nesfarsit cu universul despre argumentele pro si contra ale luarii unei decizii sau a alteia, beneficiind de umeri pe care poti sa-ti basculezi povara.

Luarea unei decizii ar trebui sa fie un proces cognitiv care se refera la alegerea unei modalitati de actiune dintr-o serie de scenarii alternative. Ca orice proces decizional, acesta naste un output care poa’ sa fie o actiune sau o alegere. Daca e s-o luam dpdv psihologic, deciziile individuale pot fi supuse analizei in contextul existentei unor nevoi, dorinte si valori personale pe care individul le urmareste.

Dpdv cognitiv, procesul luarii de decizii este un continuum integrat in interactiunea cu mediul de apartenenta. Dpdv normativ, punerea sub lupa a deciziilor individuale are de-a face cu logica luarii deciziilor, judecata si alegerea invariabila catre care se indreapta. Si totusi, daca adoptam un alt punct de vedere, procesul de luare a deciziilor nu este altceva decat o activitate de rezolvare de probleme care este finalizata in momentul in care a fost gasita o solutie satisfacatore.

Aparent, totul in viata asta, e legat de satisfactie. Obtinerea, amanarea, deplasarea sau refuzul satisfactiei. In aceasta noua lumina, luarea deciziilor este atat un proces cognitiv, cat si emotional, care are la baza asumptii explicite si tacite. Culmea e ca, de obicei, deciziile sunt luate involuntar/spontan si ulterior, petrecem timp pretios analizand costurile si beneficiile anexate deciziei luate. Asta ar fi pe scurt teoria alegerii rationale, care spune ca tindem sa maximizam beneficiile si sa minimizam costurile atunci cand incercam sa luam o decizie.

Daaaaar, nu trebuie sa omitem faptul ca majoritatea deciziilor pe care le luam sunt inconstiente. Jim Nightingale, autorul “Think Smart – Act Smart”, zice ca “noi pur si simplu ne decidem fara sa ne gandim foarte mult la procesul decizional”. Intr-un mediu cat de cat controlat, cum ar fi o sala de clasa, profii isi incurajeaza studentii sa puna in balanta argumentele pro si contra inainte de a lua o decizie. In lumea reala, majoritatea deciziilor sunt luate inconstient de mintea noastra, pentru ca, la drept vorbind, ne-ar lua prea mult timp sa ne asezam pe-un fotoliu si sa facem o listutza cu argumentele pro si contra in cazul fiecarei decizii pe care o luam zilnic.

Luarea deciziilor pe cale logica, si deci constienta, reprezinta o parte importanta pentru profesiile care functioneaza dupa principii stiintifice. Cu toate astea, niste cercetari (nu spunem care ca sa pastram ceva mister literar!) care fac uz de metode naturaliste arata ca in situatii in care exista o presiune temporala, mize foarte mari sau ambiguitate crescuta, expertii folosesc procedee intuitive in detrimentul celor structurate ca sa ajunga la o decizie. Mai concret, folosesc o abordare bazata pe recunosterea de decizii adecvate unui set de indicatori din experienta expertului, care sa conduca la o solutie satisfacatoare fara a trece prin etapa evaluarii de alternative.

Niste eforturi stiintifice mai recente au reusit sa integreze elementul de incertitudine in procesul de luare a unei decizii. Totusi, analiza decizionala, a recunoscut si a inclus incertitudinile printr-o metoda structurata si justificabila rational in procesul decizional, inca de prin anii ’60 (pun pariu ca asta era o informatie pe care am citit-o fortata de presiunea sesiunii in biblia zlatiana a psihologiei organizationale!).

O parte considerabila a procesului de luare a unei amarate de decizii implica analizarea unui numar finit (Slava Domnului!) de optiuni posibile descrise in termeni de criterii de evaluare. Excesul de informatie se intampla atunci cand se creeaza o ditai gaura intre capacitatea de informatie si modalitatea in care ne adaptam acesteia.

Cu alte cuvinte, se poate intampla ca in dorinta noastra de a cuprinde intrega complexitate a alternativelor pe care le avem la dispozitie, sa ne ingropam in informatii, mai mult sau mai putin esentiale care nu ne ajuta deloc sa ajungem la o solutie care sa ne curme suferinta decizionala.

Fara a va impuia capul cu teoretizari asupra stadialitatii procesului de luare a deciziilor sau tehnicilor efective prin care se ajunge la adoptarea unui curs de actiune as incheia cu bias-urile care pot rasari in drumul nostru spre taramul celor decisi si fericiti (care nu-s putine!), dupa cum urmeaza:

Cautarea selectiva a dovezilor (a.k.a Biasul de confirmare in psihologie) => Oamenii par a fi dispusi sa adune informatii factuale care sustin anumite concluzii, trecand cu vederea alte informatii factuale care sustin alte concluzii;
*Stiati ca indivizii care se manifesta defensiv au o activitate mai intensa la nivelul cortexului prefrontal stang decat indivizii mai putin defensivi? Daca nu, acum stiti! Daca da, mai stiti inca o data! 🙂

Finalizarea prematura a fazei de cautare a dovezilor => Oamenii tind sa accepte prima alternativa care pare a fi functionala;

Inertia cognitiva => Unii oameni nu sunt dispusi sa isi schimbe paternurile cognitive existente in fata unor circumstante noi (a.k.a. oameni prea atasati de propriile pareri!);

Perceptia selectiva => Oamenii omit in mod activ informatiile pe care nu le considera importante;
*Intr-o demonstratie a modului de functionare a acestui bias, a fost diminuat numarul de argumente “irelevante/neadevarate” cu care indivizii nu sunt de acord recurgand la stimularea cortexului prefrontal drept.

Gandirea magica => Unii oameni au tendinta de a vedea lucrurile intr-o lumina pozitiva, care ajunge sa distorsioneze perceptia si gandirea;
*Bias-urile de sustinere a alegerii apar atunci cand oamenii distorsioneaza amintirile legate de optiunile alese si respinse pentru a face optiunile alese sa para mai atragatoare.

Recenta => Oamenii au tendinta de a acorda mai multa atentie informatiilor mai recente si de a ignora/uita informatiile mai distante;

Biasul de repetitie => Oamenii tind sa fie dispusi sa creada ceea ce au auzit cel mai des si din cele mai multe surse;

Ancorarea si adaptarea => Deciziile sunt, pe nedrept, influentate, de informatia initiala care contribuie la modul in care percepem informatiile ulterioare;

Gandirea de grup => Unii oameni tind sa se conformeze la opiniile unui grup, resimtind presiunea grupului respectiv in aceasta directie;

Biasul credibilitatii sursei => Oamenii au tendinta de a respinge afirmatiile unei persoane avand la baza un bias in raport cu persoana, grupul de apartenenta sau organizatia careia persoana ii este afiliata. Oamenii accepta in mod preferential afirmatii din partea unor indivizi care le sunt pe plac;

Luarea incrementala de decizii si escaladarea angajamentului => Oamenii in general privesc o decizie ca un pas dintr-un proces si aceasta perceptie tinde sa perpetueze o serie de decizii similare;

Asimetria atribuirii => Oamenii tind sa atribuie succesul personal unor factori interni (abilitati, talente…), dar sa isi explice esecurile in termeni de influenta a unor factori externi (ghinion);

Implinirea rolului => Unii oameni au tendinta de a se conforma asteptarilor pe care ceilalti le au de la ei in termeni de luare a deciziilor;

Subestimarea incertitudinii si iluzia controlului => Oamenii au tendinta sa subestimeze incertitudinile viitoare in baza credintei ca au mai mult control asupra evenimentelor decat au cu adevarat;

Biasul costului investit => Unii oameni tind sa ia o decizie asupra unei situatii curente bazata pe ceea ce au investit anterior in acea situatie;

Teoria prospectiunii => Unii oameni, cand se confrunta cu luarea unei decizii, tind sa isi asume un risc atunci cand evalueza potentialele pierderi, si de asemenea tind sa evite riscurile atunci cand evalueaza posibilele castiguri (o situatie poate fi perceputa ca o amenintare sau ca o oportunitate, si de aici decizia de a alege un anumit curs de actiune depinde de modul in care este evaluata initial aceasta situatie;

Acestea fiind spuse, va doresc mult succes in a va decide ce faceti in seara asta! 😉