Category Archives: Awareness

Dec11

In vreme de razboi

Posted on by
In vreme de razboi

Am inceput sa am vaga impresie ca visul american, in toata splendoarea sa, include, pe acolo in imaginea stralucitoare afisata noua tuturor, si nitel razboi. Ai crede ca orice tara tinde spre vremuri pasnice in care oamenii sa se uite unii la ceilalti, napaditi de ganduri bune si indeletniciri lumesti. Insa in absenta componentei de aparare nationala, acest taram al fagaduintei parca nu ar aparea atat de inedit.

Fiecare natie de pe pamantul asta are MApN-ul sau, insa modalitatea in care este vizibilizat difera ca de la cer la pamant in cazul S.U.A. De la 9/11 incoace industria cinematografica americana si-a pus in gand sa scoata, aproape pe banda rulanta metraje pe teme de razboi si aparare nationala. Fie ca sunt lungi, scurte, mini-serii, documentare ele exista si mediatizeaza un concept: razboiul. Mai precis miscarile anti-teroriste.

Daca e sa imi scormonesc in memoria prafuita gasesc cateva filme de referinta ale copilariei mele, cu care frati-meu m-a pistonat (fiind el insusi un pasionat intr-ale razboaielor) cum sunt:

– Top Gun (1986) – poveste de dragoste in vreme de razboi (spre rusinea mea, nu stiu despre ce razboi era vorba pe acolo, ca toata atentia mea era focalizata pe alura de baiat rau al lui Tom Cruise si pe motorul sau :P);
– Saving Private Ryan (1998) – 3 ore de cautari si impuscaturi made by Steven Spielberg (dar de ce? de ce??);
– M.A.S.H. (1970) – pe care il urmaream cu interes si rasete infundate in fiecare seara cu ai mei pe cand era de-o schioapa, doar-doar oi mai afla ce fac Hawkeye si B.J. prin razboiul din Coreea;
– Born on the 4th of July – film pe care l-am revazut de curand, retraind aceleasi simtaminte de neputinta si admiratie pentru oamenii care cred in misiunea lor de a isi apara tara, mai specific despre veteranii razboiului din Vietnam;
– Der Untergang (2004) – o versiune diferita asupra ultimelor zile ale lui Adolf Hitler, cat si asupra celui de-al II-lea razboi mondial;
– Pearl Harbor (2001) – un chick flick cu un pic de razboi, americani, japonezi si dor de duca tot din cel de-al II-lea razboi mondial.

Pot sa numesc lista de mai sus, ca fiind pre-9/11. Ceea ce a urmat dupa bombardarea Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001 in materie de materiale media a fost un razboi la un alt nivel, al mintii. In care publicului privitor, interesat sau nimerit din greseala pe postul respectiv, i se aduceau la cunostinta diverse informatii, relevante sau pur si simplu socante, in scopul constientizarii iminentei teroriste. S-a creat astfel o mare ghiulea de disperare, groaza si spaima, cu precadere in randul populatiei americane care a inceput sa-si cumpere tot felul de arme pentru a face fata pericolului. Real, imaginat sau indus.

Nu cred ca va sunt straine in acest sens documentarele lui Michael Moore, Farenheit 9/11 si Bowling for Columbine. Sa nu va amagiti singuri gandindu-va ca aceste documentare descriu realitatea americana asa cum e ea, ci o abordeaza prin ochelarii de protestatar ai lui Michael Moore. Faini ochelari, cu dioptrii diferite fata de cele cu care eram obisnuiti, dar fara doar si poate tot dioptrii.

Un punct de vedere pe care il respect si pe care omul asta a reusit sa-l faca sa razbata catre mase a fost acela al posesiei de arme care teoretic ar trebui sa faca populatia sa se simta mai in siguranta. Si nu-i chiar asa. Ca daca dormi cu 8mm sub perna se pot intampla tot felul de treburi:

1. cu siguranta te va impunge in ureche si iti va face somnul anevoios;
2. vei recurge la el de fiecare data cand vei simti ca vrei sa-ti faci dreptate intr-o tara in care nu te simti aparat;
3. viata ta de cuplu se va tranforma intr-un menage-a-trois periculos: tu, ea si 8mm-ul.

Sunt intru totul de acord cu vechea zicala ca: Armele nu impusca oameni. Oamenii impusca oamenii, dar de ce sa ne inlesnim accesul la arme asa, doar pentru ca ne-a soptit cineva ca daca ai permis de port-arma esti smecher? Oricum incerc sa revin pe firul epic al subiectului, respectiv acela al tendintelor aproape obsesive ale caselor de productie americane de a descrie in fel si chip evenimentele, masurile si ipotezele de lupta impotriva inamicului, care persista la 11 ani de la 9/11.

Lumea nu trebuie sa uite. De acord. Dar sub ce forma? Si cu ce pret? Io ma uit la productii precum Army Wives, Hurt Locker sau Homeland pentru ca ma atrage componenta umana din spatele intregii povesti cu terorismul si razboiul. Si mi se pare oarecum fascinanta inmanunchierea de teorii conspirationiste in care totul se leaga de tot si ne duce spre terorism. Terorismul nu-i o gluma! Dar transpunerea acestuia in productii hollywoodiene poate friza ridicolul cateodata.

Si nu ma refer neaparat la cele 3 exemple date anterior. In mod paradoxal mi se par printre cele mai reusite, intrucat aduc in discutie doua chestiuni oarecum uitate in negura prafului de pusca:
– Cum traiesc familiile soldatilor care isi servesc patria cand acestia sunt plecati in misiuni, si mai ales cand se intorc?
– Cum reusesc soldatii intorsi din misiune sa balanseze viata “de acolo” cu viata “de aici”?

Daca dai la o parte uniforma scrobita, medaliile obtinute, gloria, onoarea, respectul, privirea surazatoare, strangerile de maini, dineurile de multumire, ce ramane din soldatul intors acasa? Mai inseamna oare acasa ceea ce insemna in momentul in care a plecat? In plin raid de desert in Hurt Locker recunosc ca am adormit. Bustean. Era intuneric. Eram cu prieteni. Si reflectia pe perete mi-a tinut de urat. Dar cum am adormit, m-am si trezit. Brusc si dintr-o data.

Imi e vie in cap o scena din film: aceea in care omul nostru se intoarce acasa la sotie si copchil si nu poate face fata linistii si vietii de familie. Asa ca alege sa se reinroleze. Pentru ca pentru el dezamorsarea de bombe in Orientul Mijlociu devenise ratiunea sa de a trai. Nu familia. Greu de conceput? Cam da. Dar se intampla si din astea.

Si mai e ceva. PTSD-ul. Post-Traumatic Stress Disorder-ul. Toti soldatii expusi la violente armate sau nu, il au. Sub o forma sau alta. Simplul fapt ca sunt barbati si par a fi mai puternici pe dinafara nu inseamna automat ca ii face si imuni la retrairea momentelor de lupta si tortura, la cosmaruri, la anestezie emotionala, la momente de black-out.

Sunt normale, dar greu de gestionat. Daca e sa ma iau dupa povestile expuse de productia Army Wives cica ar fi sisteme integrate de suport atat pentru soldati, cat si pentru familiile acestora in orice baza militara. Asa sa fie. Daca nu, e inca o poveste despre cum ar trebui lucrurile sa fie.

Voi va intrebati cum v-ar fi viata in vreme de razboi? Sau doar io?

Dec4

Pana la urma…

Posted on by
Pana la urma…

Asta e intrebarea care ma macina precum o rasnita veche de cafea de vreo cateva zile incoace. Optiunile sunt multiple, dar se stie deja ca cu cat creste numarul de alegeri posibile, cu atat incertitudinea alegatorului creste si ea. Pan’ la tavanul cabinei de vot. Aia din stinghii subtirele si cu perdeluta albastra, fara a se incerca vreo aluzie cromatica la adresa vreunui partid sau grupari politice. Urbea-i impanzita de bannere falfainde , postere supradimensionate si omusori care impart materiale “de campanie” potentialilor votanti. Si cum ma aflu departe de a detine adevarul absolut cu privire la cine merita, trebuie sau are sanse sa traga lozul alegator castigator (caci va fi ca la 6/49 pe 9 decembrie), am ales sa judec candidatii prin ochelarul meu psi. Dupa fata pe care o afiseaza la propriu. Si dupa mesaj. Si culori. Trecand peste bariera numelor care mai de care mai sonore si inedite, pe care nu prea doresc sa le mentionez, mi-au picat in mana vreo cateva exemple cel putin interesante de promovare.

Primul asupra caruia doresc sa zabovesc nitel e un domn de la un partid ce se autointituleaza “ecologist”. Hai sa ii credem pe cuvant si sa ne imaginam ca prin venele lor curge sange verde care vrea sa salveze tarisoara si implicit si planetuta noastra. Consiliat fiind de alti domni cu ceva simt al umorului si un varf de cinism, candidatul nostru zice ca daca il vom alege “va fura mai putin ca ceilalti”. Prietene, felicitari pentru momentul comic! Acum ca ne-am oprit din ras, putem merge mai departe si la campanii cu mesaje directe si la obiect. Un candidat care inca din afise decide sa fara misto de marea de alegatori, isi va perpetua apucaturile si dupa desemnarea in functie. Zic si io asa.

Un alt candidat “al poporului” se descrie pe bannerele sale mov “ca ceapa-n mancare”. Carevasazica, alegatorul nu numai ca e bombardat cu mesaje vizuale, dar se face apel si la memoria sa gustativa intr-un mod extrem de personal. Cine nu mananca ceapa categoric nu prea are cum a-l vota pe acest distins domn popular. Dar cine mananca, stie cu varf si indesat cu ce se mananca povestea asta cu votarea. Si in semn de solidaritate cu comparatia de un lirism emotionant (pana la lacrimi, caci totusi vorbim de ceapa aici), alegatorii simpatizanti de mov se pot prezenta la urne cu un fir sau doo de ceapa: alba, verde, rosie sau mov (facuta cu marker-ul permanent).

Mai rasfoim un pic revista mentala cu afise numai bune de facut cornete (electorale) si dam peste un locuitor al Romaniei Mari care ziarist cu ochelari de meserie, mentioneaza ca va fi “fara indurare pentru cei care au tinut orasul in frig”. Deci daca mai devreme alegatorului i se suplimenta mesajul vizual cu ceva accente gustative, acum se face apel la agentul termic. Daca votam cu dansul, nu ne va fi neaparat mai cald, dar cu siguranta ne vom incalzi cu gandul ca cei care au tinut tara in frig nu vor primi indurare. Excelent! Daca mai pitrocim mesajul o sa vedem ca face sens avand in vedere ca votul va fi in decembrie si parte din populatie inca alege sa se incalzeasca cu flacara de la aragaz ca sa nu dea drumul la calorifere “de pe acum”. Sau poate domnul vrea sa ieftineasca ca prin minune gigacaloria si nu a stiut sa se exprime mai concret (dee ziarist!)?

In clasamentul afiselor electorale indoielnice se ridica si cel al unui candidat care ne exprima tot prin faptul ca si-a ales o poza in care se uita in alte parte, nu la noi, poporul posesor de voturi. Si nu numai ca nu se uita la noi, dar mai si gesticuleaza cu mana dreapta pe care pot fi zarite un ghiul inel si un ceas mare si lucitor cat o zi de post. Pe fundalul ros avem o ceata de sustinatori ai candidatului nostru care stau drepti si zambitori urandu-ne nu Craciun Fericit!, ci “Dreptate pentru oameni!”. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Mai dau o fila si constat ca exista si un “Deputat al cartierului meu” intesat cu “Prietenie, respect, incredere”. Daca e sa ma iau dupa cuvintele alese de domnul in cauza, io nu-mi doresc un deputat da cartier, pe de o parte, si nici nu vreau sa fim prieteni. Vreau un deputat care sa imi reprezinte interesele intr-un mod asumat, conform cu legea si adecvat solicitarilor primite. Unde mai pui ca candidatul care, ca multi altii, promite ca va reporni inima Romaniei, apare in afis, uitandu-se in ochiul alegatorului in timp ce are o mana pe umarul unui copchil si pe cealalta (mana) pe umarul unei doamne in etate. Subliminalul deja sparge bariera sunetului. O varianta posibila de interpretare ar fi ca domnul nostru e divortat/vaduv si tot vrea sa lupte pentru patrie ceea ce merita din start aplauze si voturi. O a doua e ca sotia era cea care facea pozele electorale si nu beneficia de un aparat foto cu timer. Iar o a treia ne duce cu speranta la alocatii mari si pensii substantiale. In orice caz, produsul complet scartaie pe la incheieturi.

Pe la Craiova, consilierii de campanie useless au zis sa faca o trimitere la sportul national afirmand sus si tare “Craiova, meriti cea mai buna echipa!”. Si slova-i slova, dar cand vezi si fetele “echipei” te apuca groaza aia mare si urata. Este vorba de o diada: o dudue pe la vreo 30jde primaveri cu parul tapat nevoie mare, ochisorii accentuati cu niste negru de seara si buze care parca ar rosti “89-89-989” si un nea’ care ghici ce, are ochelari de soare! Si asta spune tot! Poate era soare in platoul de pozare electorala, nu zic nu, dar daca nici un ochii candidatului nu ma pot uita, atunci cum sa il aleg io pe distinsul craiovean? Cat despre duduea precedenta, va spun din start fara vreo urma de misoginism ca aia nu-i poza de campanie, neam, intrucat accentele seductive sunt prea puternice.

Un iesean rosu in timp ce sade cu mainile in san ne comunica faptul ca “Lucrurile importante au nevoie de timp!” si ne multumeste pentru sustinere si rabdare. Nefiind din acea parte a tarii nu ma pot gandi decat la doua variante: ori domnul e cu state mai vechi prin consiliile locale si parca ar vrea sa-si imbuneze alegatorii spunandu-le ca de fapt mnealui nu a stat cu mainile in san (asa cum sta in afis), ci chiar a muncit pentru propasirea Iasului, ori e un candidat june cu ceva anxietate la bord care stie sigur ca in primul mandat nu va face mare lucru si ne multumeste anticipat pentru rabdare si tutun. Apropo, tutunul e din partea casei rosii daca tot e sa asteptam si sa sustinem?

Facand un retur la partidul verde imi cazu pe mana un afis un pic infricosator vizual. Doi chei, extrem de asemanatori (sper ca nu-s rude!) dar despartiti temporal de vreo 10 ani, cu zambete largi si costume inchise la culoare (tot asemanatoare) ne anunta ca “Gata cu promisiunile! Schimbam totul!”. Sa mor daca nu toata suflarea candidata la alegeri are boala schimbarii ca solutie la mocirla actuala in care se adanceste zilnic masa de votanti. Oameni buni, cu suflet bun si ganduri de schimbare, aveti in vedere faptul ca o natie are nevoie in primul rand de stabilitate pe mai multe planuri. Schimbarea prea multa, brusca sau produsa intr-un timp prea scurt genereaza haos. Nu vrea haos! Vrem ZEN! Asa ca verzi sau nu, cu paduri in arriere-plan sau nu pe afisul de campanie, rogu-va mai potoliti-va cu vanturile de schimbare ca deja incepe sa puta.

Slatina ne cinsteste cu un candidat independent a carui afis m-a facut sa rad cu tentativa de a ma si bate un pic pe burta. Economist. Ochelarist. Purtator de cravata rosie. Tati norocosul si un primar muncitor si serios pentru Slatina. Pe bune?! Tati? Vrei sa iti cresti cetatenii apeland la noroc pur in timp ce muncesti cu seriozitate? Deja m-ai pierdut in spatiu cu mesajele tale contradictorii, domnule slatinean! Ori te bazezi pe noroc, ori pe munca! Ori esti serios, ori te dai in barci cu apelative gen “tati”? Mutra ta poate fi oricat de demna, daca vorbele lipsesc cu desavarsire, io zic mai bine sa stai mataluta independent acasica si sa te joci de-a tati in continuare. A nu se intelege ca aduc atingeri importantei rolului de tata, ci doar ca am o mare problema cu manipularea maselor cu apelative emotionale de genul “tati”. As putea spune lejer ca alegatorii care au probleme cu tatii se vor duce sa il voteze pe “tati norocosul” doar pentru ca e tati, nu pentru ca ar fi ceva de capul lui. Asa ca tati, scuteste-ma!

Movul care s-a extins in toata tara ca “The First Young Purple Revolution” a ajuns si la Targoviste in persoana lui Bodi care se prezinta electoral prin mesajul “Cu totii il stim pe Bodi!”. Ei bine nu! Io nu-l stiu pe Bodi, si simpla insinuare cum ca l-as stii deja ma irita. Nu tre’ sa fiu vecina cu candidatul sau sa fi iesit la o cafea inainte cu dansul ca sa il pot alege. Mi-ar placea sa fiu familiarizata cu ceea ce a realizat pana in prezent. Iar Bodi asta habar n-am ce a facut pentru Targoviste pana acum! Poate o fi vreo prezenta marcanta a orasului si nu stiu io. Targovisteni, lamuriti-ma, va rog!

Ultimul dar nu cel din urma din lista neagra a alegerilor in materie de afise si mesaje electorale e un domn cu vechime la primarie. Si cu ceva iesiri in presa mondena care nu prea ii fac cinste. Si cu o sotie mai tanara care se afla intr-o perpetua cura de slabire. Acum io n-am nimic cu viata privata a omului, atata vreme cat si-o tine… privata! Nu o vreau drept bun public, ca nu-mi place, deloc! Septagenarul ne indeamna total neinspirat sa “alegem cu inima”. Bai omule, crezi ca 23 de ani de alegeri emotionale ne-au condus spre progres si evolutie? Poate ar fi o idee sa ne folosim si creierul, nu numai inima, care si asa nu ar vota cu tine, deci sezi bland! Iar privirea aia prelunga si condescendenta nu iti intareste nicidecum mesajul, ci este inca o dovada ca una spui, alta faci.

Pana la urma, io cu cine votez?!

Dec2

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Posted on by
Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Tocmai m-am oprit din plans si mi s-au uscat ceva lacrimi in colturile ochilor. Youtube-ul imi canta To Build a Home care imi prelungeste creativ latenta emotionala post-vizionare. Avantajul scurt-metrajelor e ca sunt scurte si pana sa te dezmeticesti deja iti apare genericul de final. Dezavantajul e ca ramai invariabil cu dorinta ca ai fi vrut mai mult.

N-a fost si cazul celei mai recente pelicule de dimensiuni reduse regizate de Tudor Giurgiu. Care in 11’27” a cuprins esenta vietii Aaronului de 4 ani care alege sa fie Spiderman, in ciuda trezirii la realitate aplicate de tatal sau cum ca “Spiderman nu exista, sunt doar niste benzi desenate”. Stateam asa si ruminam ca filmul putea fi si mut, iar mesajul ar fi strapuns poate si mai puternic inima publicului. Dar prezenta inflexiunilor din dialogurile tata – fiu, combinate cu accentul clujean si rasetele de copil au conferit o aura de gingasie si realism productiei.

Aaron e un baiat de 4 ani. De-o schioapa, cu parul lung si castaniu, ochi albastri si vise de salvat lumea precum un supererou. Majoritatea baietilor de varsta lui isi doresc sa fie Superman…Spiderman…sau Batman. Pentru ca sunt puternici, si stiu asta cu varf si indesat, chiar daca se mai gaseste cate-un parinte sa ii trezeasca din visare cu explicatii despre ceea ce este real si ceea ce este fictiune. Daca ar fi sa descriu intr-o expresie Superman, Spiderman or Batman, as spune ca este despre conectare emotionala.

De la inceput pana la sfarsit. Despre un cap de familie care isi mentine capul pe umeri intr-o situatie de criza si ramane disponibil emotional pentru copilul sau, pe masura ce universul sau familial se zdruncina din temelii. Despre inima unei mame care poate sa inceteze sa bata in orice secunda. Despre un copil de 4 ani care devine salvatorul mamei sale oferindu-i acesteia in dar lucrul de care are cea mai mare nevoie… o inima. De fapt mai multe, plamadite din suflet cu o sinceritate si o concretete socante.

Ca in orice material cinematografic pe final imi aleg momentul care a facut diferenta pentru mine. Si in cazul asta a fost secretul pungii celei verzi. Pe care tatal lui Aaron decide sa il respecte cu strictete, conferindu-i fiului sau putere. Sub impresia incertitudinii si a nevoii de control multi parinti nu le permit copiilor lor sa aibe secrete fata de ei, incercand sa-i goleasca permanent de informatii… pentru binele lor. Si linistea parintilor.

Si totusi Aaron a fost demn de increderea tatalui sau si a primit punga cea verde fara intrebari suplimentare. Fara DE CE?-uri inutile. Si acolo a bagat comoara cea pret pentru mama sa. Aaron e un copil matur prin simplul fapt ca intelege exact ce se intampla in jurul sau. Si alearga sa isi salveze mama. Nu cu o inima, ci nenumarate, de toate culorile si marimile, pentru ca e vorba aici si de compatibilitate cu donatorul, nu? Aaron isi ajuta tatal, ca un baiat mare, sa treaca prin experienta neputintei in relatie cu femeia pe care o iubeste si mama copilului sau.

Dupa vizionarea acestui film, mai aveti vreun dubiu in legatura cu puterea pe care o au copiii din jurul nostru asupra lumii oamenilor mari?

Chapeau-bas, Tudor Giurgiu, pentru virtuozitatea expunerii si profunzimea trairilor induse!

Nov29

Cum sa scapi de pizma in 7 zile!

Posted on by
Cum sa scapi de pizma in 7 zile!

Iaca ce sedeam io cu gandurile mele intortochiate pe care desigur, ca orice fire analitica care se respecta, le intorceam pe toate partile, cand in universul meu mental a notiunea de pizma. Sonor cuvant! Si culmea a fost ca l-am incadrat degraba intre doua paradigme: cea religioasa si cea psihologica. La confluenta lor eram io, oama insufletita.

Nu-i bine daca pizmuiesti…Ti se umfla o vena importanta si nu stii niciodata cand o sa faca POC! Nu mai dormi noptile! Iti programezi viata in conformitate cu rolul tau de pizmuitor! Practic, devii un sclav al propriei tale pizme… Adica fara prea mare control asupra propriei persoane si acolo chiar ca totul incepe sa scartaie.

Atunci cand ajungi sa iti atingi o limita emotionala, pe care nu ti-ai fi dorit in vecii vecilor (amin!) sa o ai pe tapetul emotional, cat si sa experimentezi eventuale porniri generate de acea emotie, s-ar putea spune lejer ca: Prietene, ai o problema! Modalitatea in care iti gestionezi emotiile a devenit peste noapte greu de tinut in frau.

Se zice ca un scriitor, ca si un psiholog de altfel, trebuie sa traiasca un pic din toate (aproape) ca sa le poata cuprinde cu ochii mintii. Asta seara fusei pe teren in cercetare. Si cum omul din mine zice: Bai, ce nasol e sa ajungi la limite din astea! Asa si psihologul din mine zice: Dar stai! Exista o solutie pentru orice!

Asa ca am consultat “literatura de specialitate” si am sa prezint amatorilor de pizma, doritori de mantuire niste mici trucuri ca la revista. Pe gratis! Conditia esentiala e sa stii sa citesti, evident. Si lucrurile aproape ca se rezolva de la sine, daca dupa ce buchisesti sfaturile ti le printezi frumusel si ti le fixezi numaidecat c’-un magnet pe frigider sau pe oglinda din baie.

Tratamentul anti-pizma se administreaza de 2 ori pe zi (o data dimineata si o data seara) sub atenta supraveghere a unei persoane de suport pe care o poti suna in miez de noapte pizmoasa si sa-i spui tot ce te apasa pe suflet, cam ca la preot ;). Si e atat de simplu, incat nu o sa va vina sa credeti. Iaca-sa reteta spre o viata fara de pizma:

Mai intai tre’ sa stai tu cu tine si sa vezi de unde ti se trage pizma. Ca mai sunt si cazuri de pizmuitori de meserie care nu au nevoie de vreun obiect/subiect asupra caruia sa-si indrepte emotiile impovaratoare, acestea transformandu-se intr-o stare de fapt permanenta. Daca nu te regasesti in categoria de mai sus, poti sa te intrebi: Care-i problema mea pana la urma urmei?

Boooon. Presupunand ca ai parcurs cu succes identificarea sursei tuturor necazurilor tale in viata generatoare de pizma, tre’ sa o impartasesti cu publicul telespectator. Nu pentru publicitate, ci pentru nitica pace interioara. Daca ai mers pana la statia de metrou Pacii in speranta ca o vei gasi, si n-a fost sa fie, poti incerca oricand sa vorbesti despre ce trezeste pizma-n tine. Dar stai sa ne-ntelegem: impartasirea aduce pace doar daca o faci cu cine trebe, nu cu cine apuci. Asa ca du-te la sursa si pune in cuvinte ce te doare, draga pizmasule!

Deci dupa ce identifici ce si cum si te duci sa comunici “ce si cum”-ul sursei, vine etapa in care mataluta tre’ sa te imaginezi in locul alter-ului. Ce faci? Ce gandesti? Ce simti? Ce vrei? Vei obtine detasare garantata si olecuta de largire de orizonturi.

Si cum in tratamentul anti-pizma e ca la jocurile pe calculator, cu fiecare etapa parcursa creste nivelul de dificultate, dupa schimbarea de roluri, urmeaza acceptarea a ceea ce este. Sau a ceea ce nu (mai) este. Sa incerci sa schimbi ceva care nu intra in sfera ta de control sau capacitate, se inscrie in categoria luptatului cu morile de vant. Dupa ce te-ai dat de trei ori peste cap si ai realizat ca parca ai vrea sa-ti treaca pizma, acceptarea realitatii suna excelent! 😀

Dupa ce accepti, una dintre tentatii e sa te apuci sa dezvolti ganduri obsesive pe marginea a ceea ce este. Nu-i bine! N-o face! Dauneaza grav sanatatii tale mentale si maturitatii emotionale. Ceea ce poti face in schimb e sa extragi partea pozitiva din situatia declansatoare de pizma. Un exeplu: Pizma-i pizma, da’ ce bine a fo’ ca nu mi-a luat cu totul mintile! 😉

Ca sa nu mai porti pica, logic ar fi sa-i dai drumul. Picii. Pizmei. Ostilitatii. Indiviei. Ranchiunii. Cred ca ai inteles ideea! Las-o ca e clar ca nu-i de tine si nu-ti face bine (vezi umflatul de vena mentionat in randurile anterioare). Si la final ca intr-o lupta de Diablo in care ai nevoie de toata mana pe care o poti avea in viata asta, tre’ sa inveti sa (te) ierti pentru cele cate simtite… (self-)inflicted.

Daca reusesti sa le faci pe toate astea, in ordinea prescrisa, de 2 ori pe zi, timp de 1 saptamana, vei constata ca ai cu 5 kg… de pizma… mai putin. Mult succes! 🙂

Nov25

Protestul duminical

Posted on by
Protestul duminical

Erau deja doua ore trecute de amiaza. Cerul gri tinea companie norilor de toamna. Oameni, majoritatea trecuti de cea de-a doua tinerete se indreptau grabiti sau neobisnuit de molcomi catre o destinatie numai de ei stiuta. Ma grabeam teribil. Urasc sa intarzii, cu atat mai mult cu cat asteptasem cu nerabdare evenimentul.

Asa ca goneam pedestru spre statia de autobuz care avea sa ma duca in Piata Presei Libere. Am ajuns la locul de asteptare R.A.T.B.-ista si asteptam in timp ce privirea mi se plimba de jur imprejur. Mi se parea mult prea populata zona pentru o duminica de noiembrie, dar poate asteptarile mele erau un pic prea idilice. N-a trebuit sa zabovesc foarte mult ca autobuzul a si sosit. Aglomerat. Multa lume mergea spre Piata Presei.

Poate pentru ca era final de targ de carte si voiau sa prinda pe ultima suta de metri vreo editie livresca speciala. O tipa, nici doamna, nici domnisoara, dar nici tanti se incapatana sa stea in dreptul usii de la mijloc, parand a nu o deranja faptul ca la fiecare deschidere era un pic… stransa cu usa, la propriu. In timp record deja eram fata-n fata cu cladirea care aduna mai multe trusturi media, cat si cu statuia post-moderna din fata edificiului.

Nici nu apucasem bine sa ma obisnuiesc cu Lenin-ul contemporan, cu multitudinea de maini care cereau ceva (numai ele stiu ce!), sau cu constructia mana-picior rosie, ca m-am trezit uitandu-ma lung la o alta sculptura un pic cam prea abstracta pentru gusturile mele in materie. Era frig si lumea incepea sa se adune intr-o forfoteala ca inainte de o manifestare mareata.

M-am dus sa-mi iau un tricou si o pancarta. Am ales-o pe cea care spunea: “Vrem jurnalism etic!”. Nu stiu exact de ce m-am dus fix spre ea. Nu era nici mai colorata decat altele, si nici nu avea bat de sustinere. Dar mi-a placut tare mesajul. Sunt o fana a eticii in diverse domenii. Cat si a oamenilor care daca tot s-au adunat sa faca o treaba, stiu ca trebuie sa o faca cu responsabilitate si perseverenta.

Nu-i mai vazusem pe multi dintre oamenii prezenti de mai bine de un an, cand protestam de zor in fata Guvernului pentru modificarea legii care incrimina violenta domestica in sensul aprobarii unui ordin de protectie pentru victime, examinari I.M.L. gratis si cresterea numarului de adaposturi pentru victimele violentei.

Fete noi si fete vechi, toate la un loc stiau de ce se afla laolalta. Ca sa protesteze cu voce tare la adresa mass-media care transforma pe zi ce trece fiecare stire de violenta impotriva femeii intr-o poveste senzationala, normalizand-o prin simplitatea analizelor in direct, sau prin punerea sub acuzatie publica a victimelor actelor de violenta. Ne-am foit, ne-am (re)organizat si cu o oarecare timiditate in ganduri si simtiri am demarat protestatar.

De la o portavoce au inceput sa curga prin aerul rece de toamna bucati din manifestul realizat de organizatiile gazduitoare. Oamenii erau asezati intr-un semicerc cu mime grave la auzul diverselor modalitati in care mass-media prezinta actele de violenta impotriva femeilor.

De la talk-show-uri in care victimele infractiunilor de gen sunt disecate si judecate, la show-uri de divertisment care profita de disponibilitatea exacerbata ale unor femei pentru a face audienta, la ziare care catalogheaza crimele din cuplu drept “crime pasionale”, pana la promovarea femeilor in media ca ficusi (si imi permit aici sa adopt cu drag sintagma folosita de Andreea Molocea de la Centrul Filia).

De indata ce s-a deschis rana purulenta a lipsei de etica in jurnalism, au inceput sa tasneasca si exemplele de emisiuni in care audienta era motorul investigatiilor jurnalistice, nicidecum realitatea obiectiva. Pe langa toate cazurile de abuz in familie, hartuire stradala, hartuire la locul de munca, pe care mass-media romaneasca le relateaza cu normalitate si un pic de umor, exista si satirele unor publicatii saptamanale care incearca o abordare pseudointeligenta, dar de fapt la fel de sexista, scriind cu mult “umor” despre niste evenimente cum nu se poate mai serioase cu care se confrunta societatea romaneasca a zilelor noastre. Si mai cu seama femeile dintr-insa.

Jurnalismul, independent de forma sa de manifestare, ar trebui sa respecte o serie de principii, nicidecum sa satisfaca exclusiv dorinta de circ si senzational ai patronilor de trusturi mass-media. Ar trebui! Si uite asa treceau minutele si protestatarii isi dadeau frau liber glasurilor in militarea pentru stiri corecte, show-uri care respecta femeile si editoriale care sesizeaza opinia publica cu privire la infractiunile de gen, nu le satirizeaza.

Pe masura ce auzeam oamenii din jurul meu vorbind despre experiente personale legate de violenta, cat si despre chestiuni de principiu, zvacul de a merge spre portavoce crestea. Asa ca am intrerupt semicercul si m-am dus sa le povestesc si io oamenilor ce ma doare. Si atunci nu puteam sa ma gandesc decat la lipsa de etica a jurnalistilor doritori de senzational care ademenesc victimele actelor violente sa dezvaluie cat mai multe informatii publicului telespectator, independent de necesitatea pastrarii confidentiale ale unor aspecte.

Rezultatul de cele mai multe ori este supraexpunerea victimelor, judecarea acestora si generarea fenomenului de retraire a experientei traumatice. Totul in numele obtinerii unui reportaj cu toate datele si sangele victimei in platou (va rog!). Si am mai tinut sa ma duc si spre cei care se presupune ca trebuie sa formeze specialisti in domeniul masurilor de asistenta si protectie pentru victimele violentei.

Si sa mentionez ca titlul universitar nu va justifica niciodata adoptarea unui punct de vedere eminamente personal si sexist cu privire la femeile care “si-o cauta cu lumanarea”, care “ar trebui sa stie cum sa urce in lift” sau care “n-ar trebui sa umble noaptea teleleu pe strazi”. Cu atat mai mult cu cat emitentul acestor aberatii afirmatii este autorul unor lucrari de victimologie.

Dupa mai bine de doua ore de furtuni cerebrale intre barbatii si femeile de la protestul organizat cu ocazia zilei internationale impotriva violentei asupra femeii (da, au fost si barbati prezenti!), aerul parca devenise mai proaspat si usor de respirat. Ne externalizaseram toate nemultumirile, doleantele si frustrarile de pe urma modului in care mass-media romaneasca alege sa prezinte cazurile de violenta impotriva femeii.

Si doar atunci am putut fi liberi… in Piata Presei Libere.