Category Archives: WTF?!

Aug24

Hooker@The Point

Posted on by
Hooker@The Point

Daca tot am descoperit un subiect ofertant de explorat intelectual si care, culmea, se potriveste si cu interesele mele, ca un profesionist care se respecta am inceput sa ma documentez. Asa am dat peste o serie de documentare marca HBO facute pe la inceputul anilor ’90, deci acum hahaaaa, despre viata prostituatelor din Hunts Point Bronx. De atunci au trecut fo 20jde ani, si din proiectului lui Chris Arnade – dupa cum vedeti totul se leaga de tot in capul meu, formand o mare retea (neuronala) 😉 intelegem ca situatia cartierului nu s-a imbunatatit.

Fara a face apel la ceva statistici oficiale, ci doar din punerea in oglinda a informatiilor din documentarul HBO cu cele din proiectul “Faces of Addiction”, conclud ca prostitutia e in floare, proxenetismul asisderea (undei-i prostitutie e si pimpin’ fara doar si poate), consumul de droguri e o normalitate, iar the over all crime rate e mare frate! Aseara in timp ce ma uitam la filmarile patinate de vreme ale lui Brent Owens care incercau sa ii transmita privitorului a glimpse of the surroundings, si m-am freakuit oleaca sa va spun sincer.

Fabrici care aratau parasite (nu stiu daca chiar erau), strazi de trecere fara nici un fel de copacel, verdeata sau element placut retinei, mult praf si o forfota umana continua pe timp de noapte. Curiozitatea m-a indemnat sa citesc un pic si despre istoria Hunts Point-ului, pentru ca una dintre credintele mele este aceea ca nici un cartier nu se “naste” as a rotten, criminal and dangerous one, ci anumite schimbari sociale si economice genereaza dezvoltarea de activitati de genul.

Cartierul, localizat in partea de Sud a peninsulei Bronx a inceput sa fie populata de europeni pe la 1663. Locul a atras mai multe familii instarite de la acea vreme care si-au construit case cumparand parte din terenurile disponibile. Intre 1850 si 1900 zona Hunts Point a cunoscut o ascensiune atat economica, cat si sociala, fiind un centru de intalnire a celor mai influente familii ale acelor timpuri. In perioada primului razboi mondial, elita orasului a disparut incet, dar sigur, conacele au fost inlocuite treptat de blocuri de locuinte, si o data cu construirea unei linii ferate Hunts Point-ul s-a transformat intr-un melting pot pentru patura de mijloc a societatii new-yorkeze.

Pe la inceputul secolului XX, Hunts Point a intampinat dezvoltari masive comerciale si industriale  cum ar fi deschiderea pietei de produse din New York (1967), inaugurarea pietei de carne Hunts Point (1974), cat si desemnarea zonei ca eligibila pentru a gazdui un parc industrial volant (1980). De pe la jumatatea secolului XX incoace shit went very bad, into a vicious crime-abuse spiral.

Cica prin anii ’60, ’70 si ’80 oamenii au inceput sa incendieze in masa locuinte din Hunts Point (Beats me, WTF?), fapt ce a generat si decizia a peste 2 treimi din populatia locala (fo 60,000 new-yorkezi) de a se muta din zona. Nowadays, Hunts Point ocupa locul intai cu coronita printre districtele cele mai sarace si periculoase, cu peste jumatate din populatia locala traind sub limita saraciei, si rata cea mai crescuta de criminalitate din New York.

Datorita notorietatii dobandite ca punct de drug dealing, un numar foarte mare dintre rezidentii Hunts Point-ului sunt dependenti de droguri, iar dintre junkies o proportie halucinanta s-au reconvertit profesional in prostituate si pesti. Si uite asa, dragii blogului, prin reputatia dubioasa dobandita de Hunts Point (odinioara verde si opulent) s-au gasit si oameni de media care sa il studieze, cum e cazul lui Brent Owens care in colaborare cu HBO a realizat o serie de documentare prin anii ’90, primul purtand sugestiv numele de “Hooker at the Point”.

Analitica pielea pe mine, m-am oprit asupra cuvantului “hooker” care personal mi se pare kinda rough and judgemental, dar pana la urma once you are in da hood you have to blend in and start to talk like the locals. Daca e sa il traduci mot-a-mot, semnificatia e mult mai inocenta decat conotatia, hooker insemnand nici mai mult nici mai putin decat o “agatatoare”. True, caci doamnele care patruleaza strazile Point-ului isi agata clientii (denumiti plastic tricks) de cele mai multe cu fraze standard gen: “Hey baby, goin’ out?” sau “Hey baby, looking for some fun?”.

Grooming-ul mi se pare foarte important pentru the making or breaking of the relationship between the ho’ and her trick. Si aici ma refer in primul rand la siguranta pentru ca pe parcursul peliculei aparea recurent problema sigurantei fetelor care lucreaza la strada. Una dintre intervievate zicea, si pe buna dreptate consider io, ca atunci cand “iesi la lucru” nu trebuie sa iti fie frica deloc. Daca iti e frica, you will probably end up dead. Deci asta lupta pentru supravietuire si selectie natuala, oameni buni!

Sa nu cumva sa deduceti din exclamatia anterioara vreo nuanta de exaltare care ar trada un posibil sentiment de intelegere profunda si acceptare a “deciziei asumate de a deveni prostituata”, ca nu am ajuns in stadiul ala inca. Nivelul meu de evolutie nu este atat de evoluat, din pacate sau fericire pentru mine. Oricat de normal ar fi fost redata realitatea strazilor din Hunts Point Bronx, prin venele mele circula inca niste valori si credinte personale de viata care ma impiedica sa cataloghez ca acceptabil ceea ce se intampla acolo.

One will do anything to survive, especially in a very dangerous environment. Da, de acord. Dar la un anumit punct, mic, minuscul, aproape imperceptibil, apare si alegerea. You always have a choice! Depending on how bad is the shit you are in, the choice made will haunt you or set you free. Intrebarea “Da’ de ce sa te faci prostituata?” rasare cand mi-e lumea mai draga asa ca am fost foarte interesata in a auzi fix din gurile femeilor new-yorkeze care s-au dus spre aceasta arie profesionala care ce sta la baza unei astfel de alegeri.

Lipsa de bani combinata cu rolul de sole family provider. Dependenta de droguri insotita si de pierderea reperelor personale. Un istoric de viata traumatic asezonat cu lipsa scolarizarii sau a vreunei calificari profesionale. Si mai sunt si cazurile femeilor care declarativ afirma, batandu-se metaforic cu pumnul in piept, ca “Ever since I was twelve I wanted to work in the business. I like the adrenaline rush. I have become a money machine.”.

Sa ma apuc oare sa intorc pe toate partile un statement de genul asta? Sa mai repet my stand on alegerea asumata si constienta de a deveni prostituata? Bine, here it goes: Nici o fetita in her right mind, coming from a functional family, nu se trezeste intr-o dimineata spunand: “Mami, eu vreau sa fiu prostituata cand o sa fiu mare”! Niciuna! Majoritatea vor sa fie doctorite, asistente, profesoare, dar niciuna, repet, niciuna nu viseaza la preacurvie.

De ce? Pentru ca acest element nu apare in lumea sa ca important sau ca o posibilitate. Insa, daca ai vreun parinte ale carui minti zburda pe campiile neglijarii si abuzului asupra propriului copchil, si care iti mai spune din cand in cand: “O sa ajungi exact ca ma-ta, o curva!” sau “Cum iesi asa imbracata pe strada. Arati ca o curva!” sau “De unde ai invatat apucaturile astea de curva?” atunci situatia se schimba radical. Si, copchila fiind, incepi sa te intrebi: “Bai, da’ care-i treaba cu curvia asta? Daca mama/tata zice ca sunt inseamna ca asa e”.

Nonetheless, mai sunt si situatiile in care prostitutia e vazuta ca singura cale de sustinere financiara pentru o minora care fuge de acasa in the attempt to make a statement. Dar si aici, fata nu fuge de bine de acasa, ci tot de rau. Asa ca ce-ar fi stimati cititori, sa incetam sa mai vorbim despre functionalitatea alegerii de a deveni prostituata. Da, este o realitate. Da, este o ocupatie cu its dos and don’ts, dar este motivata de o treaba traumatica. Poti sa zici ca e chiar un mecanism de coping.

Din testimonialele prostituatelor din Hunts Point intelegem ca once in the business, putine femei sunt indeajuns de puternice sa quit it, asa cum nu reusesc nici sa drop the drug addiction. Devine ca o rutina care intretine o groaza de nevoi – printre care cea mai importanta este cea de a face rost de the daily fix(es), care implica un efort foarte mare if you would ever wanna quit it. Inca ma mai mira unele marturii, desi by this time, ar trebui sa fiu indeajuns de calita de ceea ce am vazut in jurul meu.

Dar cu siguranta nu am ajuns in punctul in care sa fiu blazata de aceste realitati ne-normale si sa zic: “Asa si ce? E junkie…Si? Ah si se prostitueaza ca sa faca rost de bani sa se injecteze…Si? Si a ramas fara casa si serviciu din cauza dependentei? Asa si mai ce? Si nici bani de prezervative sau seringi noi nu are cateodata…”.

Stateam aseara, cuibarita in fotoliul meu, cu ochii atintiti in monitor, urmarind cu mare atentie marturiile femeilor intervievate in documentar pentru a extrage logica faptelor lor. Si mi-a trebuit ceva sa ma prind de logica, aceasta fiind dictata in mare parte de regulile impuse de ho’-ing on the streets of Hunts Point.

Ca sa fac o scurta contabilizare a prostituatelor pe care le-am auzit vorbind ar fi cam asa: Angel aka The School Teacher, Cindy the Spanish speaking red-head, Brandy the Hazelnut Eyes Pimp, Cleo the 18-years in the business ho’ si inca o pustoaica blondina, cu fata de Southern doll, care m-a impresionat prin cavalcada de non-verbalisme prin care comunica mesajul ca “She hates doing this job, and that every day it get harder for her”.

Pentru un documentar realizat in the ’90s e extrem de graitor, astfel incat deja nu mai conteaza pe ce pelicula s-a filmat, ce cadre s-au capturat, etc. O scena m-a cam strepezit asa un pic, ducandu-ma cu gandul la transformarea brusca a documentarului intr-un mainstream movie inspired from real facts, si anume cea in care Angel, Cleo si Cindy stau si ele ca fetele la un midnight breakfast de vorba despre their tricks and earnings. Atunci chiar mi s-a parut ca parca ii vedeam pe Seinfeld, Elaine si George in the dinner talking about small stuff.

Printre statement-urile care mi-au izbit mandibula de podea, au fost cele ale lui Brandy si ale blondinei sudiste (Cum pana mea o chema, frate?!). Brandy era o aparitie interesanta din mai multe puncte de vedere. Fizic aveam in fata ochilor o negresa, slabuta, cu tzatze mici si buze mari date cu un gloss mov, hazelnut eyes, parul carliontat fixat cu o bentita elastica groasa si unghiile foarte lungi si false.

Psihic, aveam a ghetto girl with an attitude which almost always got her into trouble, serious authority issues, care isi punea din cand in cand probleme etice si morale (nu foarte des) legate de faptele sale, cu o dictie exploziva si care urmeaza patternul victimei care se transforma in agresor to be able to regain control and power over her own life.

Transformarea lui Brandy din prostituata in proxenet a fost facuta vizibil si cu o schimbare de look: de la par saten inchis si carliontat si bodystoking-uri, fata noastra a evoluat catre par blond intins cu placa si blugi stamti cu geaca de vinilin waist-lined.

In momentul de maxima destainuire, domnisoara prostituata la acea vreme (viitoare pestioaica) a povestit cu traire si patos un incident in care un peste a batut-o, dupe care ea s-a dus pe strada in cautarea unui altul pentru protectie, a dat peste un peste care o curta demult, a fost cucerita de entuziasmul cu care za pimp i-a spus: “Brandy, oh my God, I cannot believe it! Are you saying that you are ready to come work for me girl? I’ve wanted you for such a long time…”, dupa care s-a cam cacat pe ea cand domnul peste dupa cateva zile de tandrete a luat-o la pumni pe his boot-bitch (fomei-sa) care mai era si insarcinata pe deasupra si a decis sa o bata si ea (tot bine) pe the boot-bitch care ii stricase reputatia pe strazi si sa plece in lume avand singura grija de propriul derier.

Ceea ce m-a socat a bit fu ca atunci cand povestea de bataia cu cealalta doamna a strazii, Brandy a tinut sa mentioneze in self-defense desigur ca ea nu ar fi vrut sa o bata sau sa ii dea in burta ca stia ca e insarcinata, dar aia era a crazy junkie care incerca sa ii strice reputatia pe strazile Point-ului. Huh? Pe bune? Survival over morals, always, dar is your line so thin and red?!

Blondina sudista se afisa ca un soi de teen-age crackhead scank desi demult nu mai era minora. Fizic ochii mari si albastri ascundeau o privire gol-goluta, rezultat al anilor de smoking crack, parul blond platinat cu breton incadra o fizionomie de papusica, undeva prin capul pieptului avea un tatuaj mic care contrasta simpatic cu tenul sau foarte alb, iar unghiile mici si rosii tradau un alt nasty habit: rosul unghiilor.

Psihic, fatuca era pierduta in spatiu, ochii i se miscau frenetic in orbite parca incercand sa scape de realitate sau de ochiul judgemental al obiectivului camerei de filmat, iar cuvintele rostite se rostogoleau intr-un discurs intrerupt si incoerent pe alocuri, dar spiced-up de o atitudine superioara, de fata care, spre deosebire de altele care vor sa lucreze pe strada si ar face orice pentru 1 $, uraste ceea ce face, si stie ca o face doar pentru a-si plati her crack addiction.

Printre nenumaratele situatii si teme de viata descrise de papusica junkie, aparea recurent o credinta de viata menita sa justifice faptul ca ea a ales sa lucreze pe strazi ca prostituata dupa ce a devenit dependenta de crack si a ramas si fara casa: “Toate femeile se vand barbatilor. Fie ca o fac in the closet sau out in the open pe strada, pentru o cina, o rochie sau 50 $, it all comes down to this”.

O credinta disfunctionala menita sa faca functionala o realitate greu de inghitit pentru blondina. Si culmea, exact acelasi punct de vedere l-am intalnit si la Cleo, the single mother ho’ care lucra pe strazile Bronxului de mai bine de 18 ani. Cleo inca mai nuanta un pic aceasta credinta adaugand ca: “Macar eu stiu de ce fac asta si o fac out in the open. Eu sunt o mama singura care nu a vrut sa accepte nimic de la tatal copiilor ei care era traficant de droguri, asa ca a trebuit sa fac bani in felul asta. Spre deosebire de femeile ale caror facturi sunt platite de catre barbatii cu care they are ho’-ing in the closet, eu iau bani de la clientii mei cu care imi platesc singura facturile. Nimeni nu trebuie sa imi plateasca mie facturile”.

Ziceti voi ca nu e si asta o nuanta? Un adevarat empowerment of the prostitute who is also a single mother. Nu m-am prins din context daca Cleo era junkie, pentru ca if that was the case atunci my perspective would shift a bit.

Bottom-line e ca recomand documentarul sufletelor tari (vorba lu’ Camil Petrescu) care prefera sa afle chestii noi despre dinamica sociala a anumitor grupuri. Unii se uita la documentare despre incalzirea globala sau industrializarea secolului XXI, eu la documentare despre junkies, pesti si prostituate. Diversitate, mon cher! Diversitate! 😉

Aug22

Si nemtii au nebunii lor!

Posted on by
Si nemtii au nebunii lor!

Nici nu mai incape indoiala ca Germania din foarte multe puncte de vedere are foarte multe lectii de dat celorlalte tari, si aici nu ma refer neaparat la tarile din Est. Atat la nivel economic, tehnic, cat si social, nemtzii reusesc sa se faca intelesi intr-un mod specific simplificand inteligent lucrurile. Nu mi-au trebuit decat cateva ore sa ma obisnuiesc  cu normalitatea germana.

Ceea ce mi-a placut in mod deosebit a fost ca, turist fiind, de fiecare data cand am cerut indicatii referitor la strazi, trenuri, baruri, etc. le-am primit complete, si eventual si cu variante alternative. Tind sa cred din ce in ce mai mult in teoria ca datorita faptului ca nemtzii reactioneaza la realitatea inconjuratoare intr-un fel care probabil implica si ceva stres, dar mult mai multa minte, si prin urmare in mod natural sunt amabili, zambitori si foarte practici.

Fiecare natie are uscaturile ei, si am vazut si din alea (uscaturi, adica!). Adica oameni dusi cu pluta, cocalari, junkies, etc. Facand legatura cu postul meu anterior, un cititor hiperexact ar putea sa imi reproseze ca etichetez grupurile marginale in mod injust. Asa ca pentru orice eventualitate o sa imi fac de pe acum un disclaimer in care sa spun ca termenul de “uscatura” a fost folosit facand analogie la zicala “Orice padure are uscaturile ei!” pe de o parte.

Pe de alta parte, I will be totally down with helping disadvanged groups as long as they do not trespass me. Daca vrei sa treci peste mine, in orice fel, sa ma agasezi, agresezi, pistonezi, naturlich te vei lovi de o rezistenta dupa care va urma ofensiva. Fair enough, don’t you think?

Pe final de dix-jour (ca sejur nu poate fi de vreme ce am stat 10 zile nu 6 ;)), mai precis in avionul de intoarcere in Bucuresti am avut privilegiul de a da peste un specimen autohton, de la ei de acolo din Nemtzia, care initial m-a intrigat, dupa care m-a surprins, pentru ca in final sa imi confirme prin toate faptele sale ca ori nu are toti boii acasa, ori poate nu a avut niciodata boi si deci nu vede necesitatea acestora.

Conform datelor preliminare culese de ochiul meu observator, pot spune ca nea’ Ciudatu’ was in his late 30s, cu un inceput zdravan de chelie, ochii albastri (cum altfel?) cu ochelari si o mustata blonda, dreapta si ingrijita. Purta o camasuta varateca cu carouri si pantaloni trei sferturi cu buzunare. Daca ma intrebati pe mine, nu prea mergea una cu cealalta, dar asta era the least of his problems.

Acum ca ma gandesc, nu m-am uitat sa vad daca are verigheta sau nu, dar my guess e ca nu prea l-ar suporta multe femei pe dubiosul ala. Sau poate a gasit o ciudata cu care s-a compatibilizat instant. Tot ce se poate, dragilor. Tot ce se poate. To tell you the truth, eu nici nu imi propusesem sa stau in avion sa analizez lumea din jur, desi mi s-a spus de mai multe ori ca fac asta fara sa vreau neaparat. Defect de personalitate, ca sa n-o dau p’aia cu profesionalul…;)

Dar el m-a impuns sa il observ, dupa care a continuat sa ma atzatze pana cand ochii mei devenisera un scanner care il scrutau din cap si pana in picioare pentru ca in final sa redea a mere psycho(logical) profile. Se facea ca ne pregateam de decolare. Toate bune si frumoase. Pasagerii erau asezati pe locurile lor si isi conectau ca niste pasageri cuminti centurile de siguranta.

4 dintre presupusii pasageri ai zborului s-au decis ca n-are rost sa se si prezinte la imbarcare dupa ce si-au predat bagajele la cala, asa ca in order to avoid any terroranschlage, echipajul s-a apucat sa scotoceasca dupa bagajele cu pricina pentru a le evacua din cala. Dupa ce toate conditiile de decolare fura indeplinite si deja incepusem sa ne miscam cu talent pe pista, omul nostru, dragul de el, brusc s-a gandit ca ar fi o idee excelenta sa inceapa sa isi scotoceasca in rucsacul pe post de bagaj de mana. Initial am zis: “E clar, inca unul cu frica de avion. Isi gaseste o ocupatie pana decoleaza avionul dupa care se linisteste”.

De unde? Omul era hotarat sa isi faca ordine in hartiile, hartiutele, cartile de vizita si banii din rucsac. And so he did. Pana cand, la un moment dat ii scapa niste chestii pe jos, printre care si niste monede. Impacientat nevoie mare, se arunca de pe scaun (Avionul tocmai ce decola, da?) sub scaun pentru a isi culege bunurile imprastiate pe podeaua aeronavei.

Personalul de bord deja nu mai intervenea, pentru ca experienta i-a invatat ca pe nebun sau prost e bine sa il lasi sa-si faca damblaua atata timp cat nu reprezinta un pericol pentru ceilalti pasageri, echipaj sau el insusi. Dupa ce si-a facut numarul in patru labe, domnul s-a reasezat pe scaunul sau, in continuare afisand o stare de neliniste.

Buzele sale se tot strangeau si ochii fixau ceva pe spatarul din fata sa. Se tot intorcea in scaun, se tot foia, se tot codea. Mai citea un pic din ziarele pe care si le luase la intrarea in avion. Dar ochii tot in jos i se duceau invariabil. Cauta ceva. Eu aveam un dialog mental cu el: “Ce cauti cu atata foc, bai omule? Chiar te strofoci pentru o amarata de moneda? Pe bune, stai locului ca deja ai bagat-o in toti sperietii pe tanti de langa tine. Noroc ca aveti un loc liber intre voi, ca altfel era deja lipita de geam incercand sa ia distanta”.

Si tot nu se linistea. Dar cu toate astea am decolat. Frumos ca de fiecare data, cu gol in stomac cu tot si infundat de urechi cum ii sade bine oricarui decolangiu! Once we reached the estimated altitude, nea’ Caisa Nemtzeasca si-a reluat activitatile de cautare obsesiva a ceva-ului pierdut in negura aeronavei. Si acum s-a pus pe treaba serioasa, nu gluma.

Cu scos husa de la scaun, scotocit intre scaun si husa. Mai avea un pic si scotea scaunul cu totul. Deodata, agitatia parca ii scazu un pic si a rugat-o pe vecina lui de rand care il privea consternata desfasurandu-se sa ii dea ceva mic ca sa poata baga intre scaun si husa. Manuind o lingurita de plastic, protagonistul acestui numar de circ ieftin si trist a gasit dupa lupte seculare ceea ce cauta. Dar ce Doamna iarta-ma tot cauta? Mi-am facut ochii mici ca sa bat pana acolo.

Era, stimati cititori… o bancnota! O bancnota il facuse pe acest biet om sa isi piarda cumpatul si linistea in plina decolare. Dar important pentru mine a fost sa vad ce valoare avea bancnota. Cam cat l-a costat toata angoasa asta pe nemtzalau? Raspunsul e… 50 EUR. Sa zicem ca inteleg at a certain extent. Ceea ce nu am sa inteleg ever, este criza. Si io care credeam in naivitatea mea ca nemtzii sunt calculati si cumpatati si civilizati.

Chiar sunt, dar nu si al nostru ca breazul. El e un neamtz mai special, cu nevoi speciale to be more exact. Si acum ca tot supliciul sau luase sfarsit, si-a bagat bancnota langa celelalte, si si-a pus rucsacul sub scaun. Excelent! Acum pot sa ma bucur si eu de zbor si sa vina papa! Mi-era cam foame, la drept vorbind. Dar nu, nu s-a terminat aici. Dupa cateva clipe de repaos neuronal, omul s-a descaltat tacticos, a inceput sa intoarca paginile ziarului zgomotos in timp ce ochii i se miscau cu o viteza de citit care depasea limita legala, semn ca prost nu era. Doar nebun! Bad combo, either way.

Nebunii inteligenti au sanse la fel de mari sa te faca cu capul ca nebunii prosti facuti gramada. Gasind probabil un articol interesant in ziarul pe care il citea cu atata pasiune, a sfasiat pagina si si-a indesat-o in proverbialul rucsac. Amplitudinea gesturilor ma spargea de fiecare data. Nu intelegeam de unde atata zbucium interior. Si cu cat nu intelegeam mai mult, cu atat ma incapatanam sa il disec si mai tare pe subiectul analizei mele. Precum diseci o broasca cu bisturiul pe masuta metalica special amenajata.

A continuat sa fie el insusi scobindu-se adanc in nas, scarpinandu-se si aranjandu-si in repetate randuri oole, incaltandu-se si descaltandu-se doar de un pantof si tot asa. Facial multitudinea de ticuri precum si privirea rece si creepy ma ducea cu gandul in colturile obscure ale mintii mele analitice. Pe scurt, avea o fata de din ala care se uita necrestinesc la copchii prin parcuri.

As God is my witness, nu vreau sa ma lansez in acuze nedrepte, dar omul asta avea stoluri stoluri de issues care ii planau deasupra capatanii. Cred ca nici un Haloperidol nu l-ar fi linistit. Sau vreo alta benzodiazepina. Poate niste terapie cu electrosocuri asa ca in Clockwork Orange. Glumesc! Cam asa arata umorul negru al unui terapeut! 😀 It was my coping mechanism in relation with this dude, so totally excusable.

Cand s-a apropiat echipajul cu the food and drinks carts, domnul a tinut sa spuna ca nu vrea cafea cu lapte si zahar, ci doar cafea simpla. Stewardesa, o doamna care se apropia de respectabila varsta de 60 de ani, nemtzoaica tipica, blonda cu ochii albastri si foarte aranjata, i-a replicat zambind ca acea cafea nu a fost pregatita pentru el ci pentru un alt pasager. Usor jenat omul finally a tacut din gura si si-a asteptat randul.

Pe la final de calatorie, deja ma plictisisem sa il tot analizez si privirea-mi il mai survola usor cand facea gesturi mai bruste. S-a ridicat de cum s-a oprit avionul sa se aseze la coada spre exit. In drum spre the baggage claim area nu stiu cum tot langa el ma pomeneam. Inclusiv la banda de pe care trebuia sa imi ridic bagajul. Statea lemn langa banda, cu un carucior de pus bagaje, ochii goi si un zambet creepy pe fata.

Cand ne-a venit randul sa ne ridicam bagajele de pe banda, omul did not move an inch to the left or right sa ne faca loc sa putem iesi cu bagajele, ci a preferat sa ramana in continuare lemn, in timp ce unul dintre trollere se blocase in his freakin’ baggage cart. In capul sau lucitor realitatea si normalitatea nu prea se pupau, ci probabil era un haos total. Odata iesita pe poarta de la sosiri, l-am pierdut in marea de pasageri aterizati pe neamtzul cel nebun si mai bine ca s-a intamplat asa.

Fiecare natie cu nebunii ei, dar parca unii sunt mai dihai ca altii. Asta coming from a psychologist, nonetheness! :)) Deci, dragi nebuni, daca va simtiti under the weather, daca vi s-a terminat medicatia sau daca simtiti ca vi se apropie o criza fix yourselves before leaving the house. Don’t go all cuckoo in public places, cuz some people might not know how to react, while others might get kinda freaked out by your odd behavior. Play nice and everything’s gonna be alright!

DISCLAMER 2: Prin scrierea acestui post nu au fost aduse atingeri demnitatii nici unui nebun. Acesta poate fi considerat o prescriptie paradoxala, pentru ca eu nu cred in oameni nebuni care isi afiseaza nebunia ca normalitate sau excentricitate si se asteapta ca cei din jur sa o suporte, ci in nebuni care fac tot posibilul sa get better and have a solid contribution to society.

Aug21

Bancher pe timp de zi, fotojurnalist la ceas de seara

Posted on by
Bancher pe timp de zi, fotojurnalist la ceas de seara

Cam asa l-as putea descrie in cateva cuvinte pe Chris Arnade. Rareori mi se intampla sa ma entuziasmez atat de vadit in raport cu un om cat de cat public, dar ceea ce m-a cucerit definitiv in cazul de fata a fost tocmai umanitatea personajului. L-am descoperit stumbling upon on of his major photo-projects: Faces of Addiction.

Am devorat calupul de poze de strada care nu fac altceva decat sa redea in forma vizuala statica freamatul interior al rezidentilor din Hunts Point Bronx generat de diferitele adictii cu care se confrunta. Si cu un zambet pe care doar profesionistii care au lucrat la un punct in cariera lor cu grupuri dezavantajate il pot identifica corect, trebuia sa vad cine sedea in spatele obiectivului.

Si mai ales de ce si-a ales o asemenea tema de pozat? Adica, bancher fiind, nu ai altceva mai bun de facut decat de umblat cu un aparat profi in spate pe timp de noapte intr-unul dintre cartierele cu gradul cel mai ridicat de criminalitate din New York?

Sau poate si domnul fotograf are partea lui de adictie pe care trebuie sa o hraneasca zilnic si anume cea de pericol, de adrenalina. Adrenaline junkies are interesting people, si de cele mai multe ori o sa ii gasesti in profesii cu un mare impact la nivel social: pompieri, politisti, asistenti sociali, fotojurnalisti, medici pe ambulanta, etc. In principiu oamenii care se duc in linia intai si nu isi concep viata altfel decat in priza. Around the clock.

Nu o sa ma apuc sa tin discursuri patriotice despre dependenta si efecte sale, pentru ca dpmdv cu totii le avem pe ale noastre. Tendinte mai mult sau mai putin accentuate care in times of trouble hit the roofs of our conscientiousness. Nu am nici cea mai mica indoiala ca motivatia care l-a manat pe Chris Arnade in lupta cu viata strazilor din Hunts Point este una bazala.

Pe langa a fi un proiect social de raising major awareness asupra unor probleme precum: abuzul asupra minorului (incluzand aici si neglijarea ca forma de abuz), prostitutia, delincventa juvenila, consumul si vanzarea de droguri, homelessness-ul, prin pozele sale omul nostru s-a dezvaluit in fata publicului sau.

S-a aratat in deplinatatea umanitatii sale intr-un mod subtil, dar foarte pertinent.

Am vazut ceva documentare si proiecte foto sociale la viata mea. Unele mi-au ridicat tensiunea instant pentru ca invariabil perspectiva folosita era aceea a echipei de reporteri din Vest care vin sa “relateze de la fata locului” in Est despre “ceea ce se intampla acolo” de parca tocmai au aterizat pe Luna.

Altele m-au scarbit prin insinuarile politice care tradau si adevaratele motivatii pentru care acel material fusese “comandat”. Au mai fost si cele care pur si simplu nu m-au facut sa misc nici macar un muschi in semn de reactie la vizionarea lor. Imi place sa le bag in categoria “documentarelor degeaba” pentru ca story nu este, fapte nu este, dar in schimb este atitudinea reporterului de “mama ce proiect maret facem noi aici”.

Si mai sunt si proiecte de genul celui Faces of Addiction. Care pur si simplu mi-a spulberat creierii cu intensitatea sa, si pe care daca as incerca sa il incadrez intr-o categorie nu cred ca i-as face prea mare cinste. Anyway, mi-am propus ca in acest post (pentru ca va avertizez de pe acum ca vor exista o serie de posturi despre acest proiect) sa vorbesc despre omul care face pozele.

Afirma cu tarie despre sine ca nu este un fotojurnalist, pentru ca tot ceea ce face este sa se documenteze si sa asculte. Scopul? Sa fie un soi de interfata dintre subiectii fotografiati si publicul larg prin care cei dintai sa isi poata spune povestea. Un om de mijloc adica.

Un traducator care foloseste fotografia pentru a recodifica povestile de viata suprasaturate de negativ intr-o forma social acceptabila pentru mase. Ce-i drept, subiectul grupurilor marginalizate de societate nu este tocmai unul despre care sa discuti cu lejeritate over coffee and biscuits.

De aceea a fost nevoie de un Chris Arnade care sa aduca pe un platou de argint un teanc de poze inspirate un pic cam prea mult din realitatea stradala new-yorkeza. Un lucru foarte important pe care Chris a tinut sa il mentioneze ca delimitandu-l clar de jurnalisti a fost acela ca nu verifica informatia pe care subiectii sai fotogenici o transmit, ci o ia ca atare. Unii l-am putea numi inconstient, iar altii un simplu amator, insa el incearca sa imputerniceasca omul din fata lui.

Prin simplul fapt ca he goes along with the story indiferent de cat de stiintifico – fantastica ar fi. Intr-un spirit de gluma as spune ca unora le plac si SF-urile, dar tare imi e ca the life-stories culese cu atata rabdare de domnul bancher sunt cat se poate de reale.

De un realism din ala care initial a fost dureros si acum e doar amortit undeva intr-un colt de minte. Din tot ce am citit pana acum despre Chris Arnade evident ca mi-am creat niste listute cu likes and dislikes pe care nu ma dau inlaturi de la a le face publice. Sa faca tot cititorul ca io are gandire critica si nu ii e nici jena si nici frica sa o scoata la inaintare.

Deeeeci, imi place ca:

– a abordat intr-o maniera inovatoare niste problematici esentiale pentru societatea americana si nu numai;

– s-a gandit eventually si la o finalitate concreta a proiectului, in sensul ca all the cash will go straight to HPAC un ong care desfasoara activitati de suport pentru tinerii din Hunt Points Bronx – harm reduction, assistance, din astea;

– are mega skilluri de pozat lume, cat si the tools to do so;

– din comentariile fiecarei poze realizate se vede clar ca pana sa ajunga sa obtina permisiunea de a isi fotografia subiectii, he workes god damn hard for it, adica a stat de vorba ore in sir cu oamenii aia;

– ca isi roaga subiectii sa se descrie si sa spuna ce planuri de viitor au; (Sigur nu e si terapeut nenea asta? :))

– ca pentru unii subiecti a mers oarecum longitudinal, fotografiindu-i de mai multe ori, la intervale de timp, in their good and bad times;

– ca nu este indeajuns de necopt incat sa creada absolut tot ceea ce ii spune un junkie, dar cu foarte mult respect pentru povestile care ii sunt spuse;

– ca desi e bancher, stie sa isi suflece manecile pentru a dig in the depths of what really hurts and matters;

– ca nu si-a mediatizat proiectul foarte tare, punand pozele pe pagina sa de Flickr.

In terms of dislikes, desi pot intelege de ce a facut anumite lucruri, nu inseamna neaparat ca imi si plac. Asa ca nu imi place ca:

– le cumpara subiectilor sucuri, mancare sau tigari:

– s-a oferit sa ii plateasca amenzile unuia dintre subiecti si sa sa le plateasca rehab-ul altora;

– uneori in descrierile fotografiilor foloseste (nenecesar zic io) un limbaj greoi, care accentueaza istoricul traumatic al oamenilor pozati;

– ca se duce acolo unde posibilii lui colegi de breasla (nu bancherii!) ar ezita un pic fara sa aiba neaparat o nevoie de a captura senzationalul, cat de a aduce strada in mainstream;

– fara sa vrea, by his educated nature, pacteaza cu subiectii care au studii superioare, intelegandu-i mai bine decat pe the real ghetto junkies;

– spune despre fete minore ca se prostitueaza fara sa aduca in discutie problema discernamantului la minori, cat si pe cea a exploatarii sexuale.

Cam astea ar fi principalele pros & cons cu privire la ce face omul Chris Arnade in timpul lui liber pana la urma. Produsul finit insa depaseste cu mult orice listute si literalmente te loveste frontal. Zbang! Si esti pe jos, incercand sa iti aduni ideile si sa scoti o propozitie coerenta din tine.

Tin minte ca cititul pozelor sale din Faces of Addiction m-a tinut spaced in vreo jumatate de zi, dupa care cand am revenit la realitatea mea eram completely spaced out. Si-am zis ca daca un proiect poa’ sa-mi faca una ca asta, the least I could do is to talk about it with the whole wide world or the world wide web. Stay tuned for more posts on this subject, right after others about other stuff…;)

 

Aug13

Paradocs

Posted on by
Paradocs

Iar am luat o tranta fix in genunchi. A doua in interval de cateva luni. Neobisnuit pentru mine. Chiar daca nu stapanesc arta activitatii fizice intense, pot afirma cu certitudine ca mersul biped imi e familiar. Si mi-am zis io in sinea mea: “Imi trece pana m-oi marita!”.

Pe de alta parte, intelepciunea populara zice ca daca iti julesti genunchii, femeie necasatorita fiind, sansele sa te casatoresti cresc exponential. Mai ceva ca bursa de pe Wall Street.

Si totusi, daca nu este in planurile mele de prezent sau viitor apropiat aceasta activitate, putem concluziona trist ca n-o sa mi se vindece bubele din genunchi?! 😉

Jul30

Cultura si Civilizatie la Starea Civila Sector 4

Posted on by
Cultura si Civilizatie la Starea Civila Sector 4

A fost odata ca niciodata o casa veche si frumoasa undeva pe langa mitropolie. Si se mandrea cu tot ceea ce ii sade bine unui edificiu cu vechime: ferestre inalte in arcada, stucatura exteriora si interioara, acoperis inalt si tuguiat, un gard simplu din metal cu ceva motive ondulate si o curte generoasa.

Intre timp, a venit valul schimbarii si casa cea frumoasa a capatat o nuanta rozalie-somon (ca pestele), tabla noua lucitoare ca staniolul pe acoperis, niste bancute razlete prin curte pentru nuntasii obositi, termopane albe, o firma alba cu scris mare patratos si albastru (de Gramont) cu ceva tendinte de fosforescent la ceas de seara si o vopsea alba pe stucatura exterioara ca sa dea bine in poze cu termopanul de nunta – ca doar se casatoreste lumea aici, deci un pic de alb pe ici pe colo nu strica nimanui.

Azi, aceeasi casa de casatorii a fost dusa la nivelul urmator de degradare estetica. Situata undeva intre kitsch si cicalacacichicea, asezamantul rasare mandru in soare cu acelasi staniol argintiu pe cap, un roz parca reimprospatat de jur imprejur, fara bancute care probabil le-au fost de trebuinta ori unor nuntasi, ori unor functionarasi gospodari, dar cu o mega piesa de rezistenta vizuala si arhitecturala. Pentru a le demonstra frantujilor de exemplu ca Bucuresti-ul ramane in continuare micul Paris, edilii, dragii de ei, au bagat in buget si “aurirea” stucaturii exterioare si pe alocuri a gardului cel negru de asta data.

Efectul de ansamblu este greu de descris in cuvinte. Mai mai ca imi dau si lacrimile cand ma gandesc la placare cu aur de X carate a ornamentelor exterioare ale starii civile. Combinatia argintiu – roz – auriu intotdeauna mi-a sadit in suflet un sentiment de adoratie catre frumusete neasemnuita obtinuta. Arta dom’le! ARTA! In locul bancutelor sunt scoase (la nevoie) niste mese da plastec ca sa puna omul pe ele ce apuca: un fursec, o sampanie, o gentuta, un snop de flori sau (de ce nu?) un cur daca simte ca i se taie genunchii.

Casatoria e lucru mare si nu trebuie tratata cu usurinta, oameni buni! Si o masa de plastec e mana cereasca pentru tinerii casatoriti, daca pe ea o rod pantofii cu tocuri prea inalte pentru putintele sale sau daca pe el il mananca pielea si parca ar da bir cu fugitii decat sa o ia pe ea de soata.

Nu imi amintesc sa fi avut ocazia, sau sa-mi fi luat timp sa ma benoclez la alaiurile de nuntasi care se vanzolesc pe la starea civila. De fiecare data cand am fost invitata sa dau o mana de ajutor incurajator vreunui cuplu care s-a decis “sa se ia cu acte” atentia mi-a fost acaparata in intregime de alaiul de apartenenta. Dar soarta a fost blanda si buna cu mine si m-a adus spectator vreo 20dje minute vizavi de casa cu pricina.

Cuvintele mele finale la adresa sarmanei case, odata chiar estetica si demna arhitectural, sunt ca fara a fi o casa de tolerantza, cu siguranta este o casa toleranta: cu edilii care o tot sulemenesc mai ceva ca un palat de etnie si cu nuntasii care ii forteaza intrarile/iesirile cu avant de invazie pagana.

Acum sa trecem la miri, nuntasi si hoardele de oaspeti aciuati si total neinvitati. In decursul celor 20dje minute de asteptare pe care le-am petrecut la umbra copacului de vizavi prin fata ochilor mi-a trecut viata… altora. Nu a mea. Viata mea are bunul simt de a se desfasura cu ceva stil si sens. Va rog nu-mi sariti la jugulara cu replici din registrul: “Ba, da’ modesta mai esti!”. My judgementalily helps me cope with some realities which otherwise I would have serious trouble accepting or reacting to.

Asadar, si prin urmare, the numbers look something like: 1 bucata io in rolul de nuntasa ratacita care s-a holbat cu ochii sai (2) critici la 3 cuplu si la multumile de invitati aferente. Si nu pot sa nu va fac partasi macar indirecti la acest deliciu vizual.

Diada 1:

EA: Inaltuta, subtirica, tocuri nici prea mari, dar nici prea mici, o rochie mulata pana la genunchi de culoare caramiziu metalizat – care se apropia vertiginos de the “no taste” land, fara a fi chiar acolo, machiata excesiv cu prafuri sclipitoare si parul asezat sub forma unei coafuri aerodinamice – adica nici prea lipita de cap, nici prea bombata, nici prea tapata, dar usor intoarsa dupa soare intr-o parte. Zambitoare, sociabila, responsabila cu invitatii, fotogenica si foarte stresata. Deci se poate spune ca femeia chiar traia ceea ce i se intampla cu intensitate maxima.

Diada 2:

EA: Inaltime moderata cu dezvoltare din belsug pe orizontala in structuri de tip valuri-valuri, pantofi ascunsi sub rochia da printesa d’aia din basmele horror, de culoare bleo (rochia, ca ea dadea spre ciocolatiu) infoiata bine, cu sclipici si facuta din material d’ala de face ape-ape (sa se potriveasca cu structura ei de valuri-valuri), machiata lucios si sclipicios, cu 2 pierce-uri asezate strategic – unul deasupra buzei pentru a comunica lumii ca domnita este o vajnica descendenta a lui Marylin Monroe si celalalt in nas, un tatuaj batut cu sarma in cartier pe brandul impresionant si cu multe sarmalute mici confectionate din podoaba capilara proprie (sper!) stropite (cum altfel?) cu inca o ploaie de sclipici. Privirea de vultur care probabil isi urmarea prada… pardon! … sotul, mana inclestata pe buchetul de mireasa la care se adauga grimasa de “am ceva urat mirositor pozitionat supt nas” pe care o purta cu atata eleganta ghetto o faceau sa fie de departe cea mai reusita bridezilla cicalaca.

Diada 3:

EL: Inaltime medie spre mica, conformatie robusta care trada activitatile de “tras la sala”, ten masliniu spre ciocolatiu (cre’ca soarele bate mai tare prin anumite cartiere) pantofi negri cu botul semi-ascutit si usor intors (cunoscuti drept ciucaleti in literatura de specialitate), pantaloni negri, camasa neagra, papion negru – pana aici toate bune pentru un cioclu, gelat cu kilu’ care in combinatie cu transpiratia siroinda crea un efect de piscina pe fata/capul sau si cu un sacou de un gaaaaalllllbeeeeen zdrobitor de cristalin (ca retina am tot vatamat-o in posturile anterioare) cu patch-uri negre pe coate sa se asorteze cu restul cromaticii vestimentare. Miscarile circulare de titirez, transpiratiile care il tot scaldau din cap pana in picioare si zambetul tamp, dar sincer, il faceau un pic mai uman.

Si toti trei eventually said YES, not to each other, but to their significant others. And they lived happily ever after! La un semn, deschisa-mi fu calea spre oamenii mei la care m-am dus intr-un suflet parca vrand sa vad si lume cunoscuta, frumoasa si simpatica. Si asa a fost. Si au zis si ei da, din toti rarunchii. Si parca de atunci totul a inceput sa le mearga mai bine. Si eu parca n-am mai vazut auriul casei si hoardele barbare. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.