Tag Archives: copii

O stangace in cautarea dreptatii

O stangace in cautarea dreptatii

QuoteYourDharma

Nu stiu cum fac, dar ma procopsesc ciclic cu o sete de dreptate de nici nu prea mai stiu pe unde sa scot camasa. Si cum unde-i dreptate e si nedreptate, se porneste circul unde maestra de ceremonii sunt chiar io. Stangacea in cautarea dreptatii. La vanatoare de nedreptati cu sulita sa magica.

Am stat la o cafea cu mine zilele trecute si imi apareau mental scene in care io aveam indreptarul. E drept asa? Da’ ma intreb cine m-a pus tocmai pe mine vigilenta-sefa? Experienta imi tot da exemple concrete in care dreptatea nu prea are a face cu realitatea. Sunt de-a dreptul divergente. La sfarsitul zilei tot ceea ce conteaza e sa fii impacat ca ai facut ceea ce trebuia , cand trebuia, cu cine trebuia, unde trebuia si cat trebuia. Din punctul asta ma consider de moda veche, caci modelul asta nu se mai fabrica de prin ’85.

Ceea ce mi se pare ciudat e ca daca stai sa te uiti la un copil care a primit cat de cat ceva repere de-acasa (nu neaparat cuantificate in ani) vei observa ca in relatie cu adultii din viata lui in situatiile de “prins cu matza-n sac” vor aparea invariabil expresii de genul: Nu-i corect! sau Nu-i drept!

Echitate inainte de toate. Caci pentru copii intr-un grup (fie ea si fratrie) conteaza sa fie tratati in mod egal, la fel. Diferitul e greu de dus si acceptat. Prin urmare… nedrept. Din perspectiva oamei care are si un frate mai mare la activ imi amintesc de discutiile despre cum: El e mai mare si baiat, deci poate sa…

Pe vremurile acelea demult apuse ma iritam (fireste!), dar ulterior le-am dat dreptate alor mei. Daca si-ar fi tratat copiii de varste diferite, sexe diferite si preocupari diferite la fel, atunci ar fi contribuit la crearea unor ditamai confuziile legate de ce ti se cuvine si cam in ce conditii.

Revenind la zilele noastre cele de toate zilele, tema dreptatii imi apare cu precadere in contexte formale, in care incidenta subiectivismului ar trebui sa fie scazuta. Si totusi realitatea bate dreptatea pana o lasa lata pe coridoarele obscure ale fiintei noastre. In concluzie, cu stangacia din dotare promit sa ma indrept! 😉

N-am televizor…

N-am televizor…

De fapt v-am indus in eroare… de exprimare. Am. Ceea ce nu am, e abonament radio-teve. E cu premeditare. Imi sfidez televizorul sperand ca se va simti si intr-o buna zi o sa gasesc o hartie de adio pe locul pe care mi-l ocupa in camera de zi, dupa-amiaza si seara. Acesta nu este un apel umanitar. Nu imi doresc un televizor, cat nici un abonament radio-teve.

Am ajuns (cam tarziu zic io) la concluzia ca televizorul nu face bine. Nu IMI face bine. E toxic! Mai ceva ca exploatarea miniera din Rosie, sau fracturarea hidraulica a gazelor de sist. Mizeria si micimea umane se vad prea-prea sub lupa ecranului bombat-plat. Relatarile de la fata locului deja imi provoaca o reactie organica. Nu prea doresc sa le aud.

Pentru ca de fiecare data sper in obiectivismul jurnalismului informativ, si de fiecare data sfarsesc luandu-ma cu mainile de cap. Si cu toate ca nu ma uit la stiri, stiu! Stiu despre starea natiunii. Din ciclul de evenimente care parca nu mi le-as fi dorit pe tapetul media romanesc e cea a copilului care a murit langa Parcul Tei.

Trist este ca mi s-a reconfirmat faptul ca am devenit atat de fixati pe gasirea de vinovati pentru ceea ce se intampla in general cu natia asta, incat am decis ca de vina sunt cainii. Asa ca hai sa-i omoram! Pe toti! Deodata! Si nu cu una cu doo, ci cu referendum inainte ca sa nu ni se aplece. Nu-s pro…Nu-s contra…Si nu, NU ma abtin!

Ma uimeste pana peste poate faptul ca logica de doi lei este cea pe care am ales sa o urmam in evaluarea situatiei decesului acestui copil. Si suntem atat de convinsi de dreptatea deciziei de a raspunde unei morti tot cu moarte, incat nici nu clipim cand dam interviuri… la teve. Io imi permit sa nu judec cainii. Nu de alta, dar cainii nu prea au discernamant si nici raspundere penala. Oamenii in schimb…

Ma intreb retoric: Daca acel copil ar fi murit cazand dintr-un copac, am fi deschis o actiune catre ADP sau Ministerul Mediului dupa smulgerea din radacini a “ucigasului de copii”? Parem a fi mai porniti impotriva unor animale care au ajuns pe strazile oraselor noastre (guess what!) tot din neglijenta umana, decat am fi impotriva unor oameni care raman fara de copii din pura si simpla, dar extrem de dureroasa… neglijenta parentala.

Oare DGASPC ce parere are despre toata mascarada asta mediatica? Io fi sunat careva pe parinti sa-i intrebe de sanatate, sau nu e bine sa-i deranjam ca acum ei sunt indurerati… Da sunt foarte cinica! Prostia doare frate! Si ce-i mai grav e ca efectele nu-s asupra prostilor in acest caz, ci asupra unui copil nevinovat.

Care habar n-avea ca nu-i chiar ok sa iesi din parc, sa te duci pusca spre un teren viran si sa tragi un caine fara stapan de coada. Ca probabil nu prea avut cine sa i-o spuna si pe asta. Caruia nu-i trecea nici macar prin gand ca oamenii care trebuie prin dat si prin lege sa il protejeze, il vor lasa in grija unei bunici care n-a putut…n-a vrut…n-a binevoit sa se plimbe impreuna cu nepotu-su prin parc din motive diverse pe care nu cred ca are sens sa le detaliez.

Exista centre de zi unde iti poti duce copiii daca n-ai cu cine sa ii lasi!

Exista spatii de joaca imprejmuite unde copiii se pot juca fara grija unui pericol fizic!

Exista prezervativ daca vrei sa te protejezi de eventuali copii nedoriti!

Exista avort daca nu ti-a iesit protectia cu prezervativul!

Exista asistenti maternali si familii adoptive daca constati ca nu le ai cu parentajul sau ingrijirea minimala a unui copil!

Dar oare mai exista decenta, bun-simt si responsabilitate parentala in cazul asta?

StopChild

Urban Fatherhood

Urban Fatherhood

In fiecare dimineata, de cand pun piciorul inafara barlogului pana cand ajung la destinatie, de dupa ochelarii de soare ma uit roata in jurul meu vrand parca sa descopar detaliile umane ale orasului. De o buna bucata de vreme privirea mi se duce aproape tinta spre copii, parinti si copii, copii impreuna cu alti copii, copii si bunici, copii si pisici, copii pe strada. Laitmotivul e evident.

Ieri mi s-a facut pielea de gaina. La propriu. Pentru ca am avut sansa sa fiu martora la o desfasurare de parentaj patern de o volubilitate si frumusete rar intalnite. Alergam dintr-o parte in alta intr-o graba caracteristica, plonjand dintr-un autobuz in altul. Si din autobuz in troleu si tot asa. Trebuia sa ajung la Cismigiu.

Aflata in 311 ma uit un pic precipitata de presiunea timpului in spate pentru a investiga daca se afla vreun troleu care m-ar ajuta eventual sa ma teleportez la destinatie. Vad un 70. Imi fac planul de bataie si cobor la Armeneasca pentru a-l astepta cu nerabdare. Vine. Ma urc pe la usa din mijloc. Cele trei scaune din fata usii cu pricina erau ocupate de niste oameni.

Recunosc ca nu am stat in prima instanta sa ii analizez cum imi e de altfel obiceiul, dar un lucru mi-a atras atentia: restul calatorilor din troleu migrasera inexplicabil spre extremitati lasand un mare gol in mijloc. Ma prind de o bara si nu trece mult timp pana cand realizez olfactiv care era motivul relocarii partenerilor mei de calatorie. Putea! Moderat… A nespalat de cateva zile si mers prin soare transpirat.

Nimic nou sub soarele R.A.T.B. pana acum. Cele trei locuri erau ocupate de patru oameni: un barbat si trei baieti. Mi-a fost deajuns o privire (vorba cantecului) sa-mi dau seama ca cei patru formau o familie. Cum? Pai intre ei la nivel non-verbal resimteam o legatura foarte stransa. Se priveau, isi zambeau, se tineau in brate.

Tatal statea ca un adevarat cap al familiei pe locul din fata, asumandu-si postural pe de-a-ntregul rolul. In spatele sau statea baiatul cel mare, adolescent de vreo 15 – 16 ani, care il tine in brate pe mezinul familiei, un tanc de 4 – 5 ani. Locul din spate era ocupat de baiatul mijlociu, care sa fi tot avut vreo 10 – 12 ani.

Ceea ce m-a facut sa ma deplasez fizic de unde stateam pana in dreptul scaunelor lor a fost modul in care tancul comunica cu taica-sau si viceversa. Botul de om era vizibil agitat, gesticula amplu, isi bulbuca ochii si scotea niste sunete care si-ar fi dorit tare-tare sa fie intelese de tatal lui. O tulburare de limbaj il facea totusi sa vorbeasca intr-o pasareasca greu-descifrabila. Dar asta nu il facea sa renunte. Vorbea in continuu, aratand cu degetul spre geam, spre genunchiul lui taica-sau, se uita in stanga si in dreapta incercand sa isi contureze o poveste cu sens.

Tatal sau il urmarea grijuliu si afectuos cu ochii, dand din cand in cand din cap ca sa ii dea de inteles fiului sau ca… il asculta si il intelege. Asta ii dadea curaj pustiului sa continue. Cand dupa eforturi numeroase tatal finaliza prin a spune:

Mai tata, nu te inteleg!

pustiul mai aprig incerca sa ii comunice parintelui lui folosindu-si chiar si tot corpul, ceea ce vroia sa spuna. Dupa un astfel de episod, vazandu-l oarecum obosit de baiat, tatal ii pupa manuta mica si prafuita care se tinea de manerul scaunului sau.

Copilul zambi si dadu sa-l pupe… pe gura pe fratele mai mare in bratele caruia se tot misca nelinistit. Fra’-su isi feri capul izbucnind in hohote de ras. Tatal se apleca si ca intr-un aparte ii spuse flacaiandrului:

A vazut ca l-am pupat si vrea si el acum sa pupe pe cineva.

Cel mare dadu din cap, cum ca intelege si nu paru deranjat catusi de putin de manifestarile neobisnuite ale fratelui sau mai mic.

In tot acest rastimp, fratele de mijloc se simtea oarecum exilat pe locul cel mai din spate asa ca incepu sa-si gaseasca preocupari adiacente. Mai intai, fu primul care sesiza prezenta mea langa ei. Se uita scrutator la mine parca intreband:

Da’ tu ce cauti aici langa noi? Nu simti ca putim?

Vazandu-l ca se uita insistent spre mine, imi dau jos ochelarii de soare si ma uit si eu la el. Nescrutator.

Intoarce brusc privirea, isi da jos unul dintre papucii prafuiti si incepe sa se scobeasca intre degetele de la picioare descoperind o basica de care se apuca sa traga cu nadejde. Tatal lui se opreste din vorbit cu cei doi baieti care stateau unul in bratele celuilalt si isi comuta privirea spre celalalt baiat zicand:

Ce ma Adi, te-ai suparat ca vorbesc cu astia mai mult decat vorbesc cu tine?

Adi, cu un aer miserupist care ascundea o emotie relativ puternica zice:

Nu ma, nu! Nu ma intereseaza!

Tatal continua:

Sa stii ca vorbesc mai mult cu ei ca sunt mai aproape de mine. Nu vrei sa vii tu in locul lor si ei sa se duca in spate?

Adi nu se lasa induplecat si zice:

Nu ma, nu! E bine asa!

Dupa care se uita la mine care ma uitam la mezinul sturlubatic avand pe fata un mare si luminos zambet.

Am mai stat pret de doua statii observandu-i pe cei patru barbati manifestandu-se ca o familie in toata puterea cuvantului in troleul 70 spre Cismigiu. Daca ar fi sa ma duc spre categorizarea lor, as spune ca erau dezavantajati economic si social. Ca erau murdarei, cu haine ponosite, cu pielea batucita de soare si lume. Bratele tatuate ale tatalui tradau si ceva sederi prin parnaie, in timp ce modul in care vorbea te ducea cu gandul la o tulburare fie de limbaj, fie de gandire.

Numai ca toate astea, toate, piereau in fata blandetii si grijii pe care omul asta o manifesta in relatie cu copiii lui. Nu stiu daca exista si o mama… Putin conteaza de fapt, pentru ca acest tata nu avea nici o problema sa le fie si mama si tata baietilor lui. In umezeala ochilor i se citea mandria si dragostea pe care le nutrea pana in adancul fiintei sale pentru copiii lui.

Nu stiu daca copiii mergeau la scoala, dar din nou, putin conteaza lucrul asta. Ceea ce conteaza foarte mult e ca acesti copii nu fusesera lasati in voia sortii, pe strada, la cersit.

Ca erau iubiti si ingrijiti in felul in care putea parintele lor. Cu tot sufletul.

Ca poate nu dormeau intr-o casa a lor, plimbandu-se nomad prin locatii straine, dar intotdeauna protejati de parintele lor care emana un simt de raspundere patern pe care il intalnesti la putini tati.

Ca isi accepta neconditionat copiii si le arata prin pupaturi si rasete ca ii e drag sa stea in preajma lor.

Ca nu se enerva in fata tancului care nu putea vorbi ca ceilalti copii, si il incuraja fara vorbe sa continue sa vorbeasca asa cum poate el.

Si acum va/ma intreb:

Cam cati parinti reusesc performanta de a-si accepta si iubi copiii asa cum sunt ei, fara sa le puna conditii, fara sa se enerveze ca n-au luat 10 la mate’ sau nu vorbesc corect romaneste?

Cati parinti isi iau timpul sa observe dinamica fina a familiei lor, punandu-si in functiune inteligenta emotionala precum acest om?

Cati parinti impovarati de lipsurile financiare sau cu sufletele incetosate de probleme personale au puterea sa nu isi lase copiii intr-un centru de plasament sau in grija altora, si aleg in schimb sa le ofere acestora cadoul cel mai de pret: cei sapte ani de acasa?

Am coborat din troleu simtindu-ma norocoasa si onorata in acelasi timp ca luasem contact cu acei oameni. Pentru ca tati ca acel domn inteleg ce inseamna sa fii cu adevarat parinte… impotriva tuturor sanselor.

empty_troley____by_iulian_da_gallery-d5pw6ra

Parentaj deraiat

Parentaj deraiat

Nu-s parinte (inca!) si nici vreo usa de biserica, dar pot recunoaste din fericire sau din pacate de la o posta dinamicile familiale disfunctionale. Alea care reduc de cele mai multe ori copilul la un obiect asupra caruia se revarsa valurile uriase de frustrare ale parintilor. Mijloacele de transport in comun sunt intesate de parinti si copii care se duc sau vin sau stau.

Azi dupa-amiaza, pe cand misunam subteran dintr-o parte in alta a orasului, neuronul mi s-a oprit pentru cateva secunde parca scurt-circuitat. In aglomeratia de final de program, mi-am facut loc si am nimerit pe scaun avand in stanga un tip care se juca nush ce joc pe telefonul sau inteligent, iar un dreapta un nene care parea ca si-a lasat intr-un colt uitat comportamentul sau inteligent. Mai departe de atat nu mi-a dat prin gand sa ma uit.

Cu castile in urechi si multe elemente auxiliare in poala (a.k.a. geanta, umbrela, suc, etc.) incercam sa fac timpul sa treaca mai repede. La un moment dat, tipul din stanga mea isi opreste jocul, se apleaca usor inafara, ca si cum ceva undeva in partea dreapta i-ar fi atras abrupt atentia.

Fara a imi scoate castile din urechi, imi zic in sinea mea: Eh, probabil o fi vazut vreo grozavie. Nu cred ca-i ceva interesant pentru mine. Tipul se uita prelung, dupa care isi reasuma pozitia de joc. Mai sta ce mai sta, mai butoneaza un pic, dupa care iar se opreste si se uita in aceeasi directie.

De data asta curiozitatea m-a luat pe sus asa ca mi-am extras o casca din urechi sa “vad” care-i treaba. Si cum io demult nu ma mai aplec in incercarea de a imi spiona vecinii de bancheta, ci pur si simplu ma zgaiesc in reflectia geamului de vizavi, asta am facut si in situatia de fata.

Ochii vecinilor de pe bancheta de vizavi erau bulbucati fara precedent, iar gurile stranse ca si cum s-ar fi abtinut de la a spune ceva. Si cum imi mijeam io ochii in geamul de peste culoarul de trecere, am vazut o prostie mare, ca sa ma exprim in cuvintele unui copil de 4-5 ani. Si am continuat sa o vad si aud impreuna cu ceilalti oameni din proximitate vreo 5 minute.

(Mama cu o privire tulbure si o voce gajaita catre fiica ei pubera) Sa stii ca m-ai suparat foarte tare azi!
(Fata muta de nedumerire si cvasi-vinovatie) ?
(Mama rotindu-si ochii spre obiectul supararii ei) M-ai facut de ras in fata lu’ X-uilica!
(Fata parea a cauta in minte evenimentul cu pricina)
(Mama fixand-o pe fiica cu un ochi din cei doi pe care ii avea in dotare) Si iti promit ca data viitoare cand ma mai faci de ras iti trag o mama de bataie chiar acolo, de fata cu X-ulica!!!
(Fata strangandu-si umerii si picioare semn ca deja isi imagina viitorul sumbru) Dar…
(Mama prinzand si mai mult curaj) Ce-i aia nu vreau? Nu exista nu vreau! Sa nu te mai aud vreodata ca zici nu vreau ca te pleznesc!
(Fata intr-o resemnare plata) Bine.

Trec vreo 2 minute si fetiscana negricioasa cu carare pe mijloc si camasa alba incepe sa manance un pateu… merdenea… bucata de ceva luat de la o patiserie de la metrou dintr-o punga de plastic transpirata.

(Mama imputernicita din scena precedenta in care se dezlantuise asupra odraslei nevrednice, continua mitralierea verbala…) Nu ti-am spus ca atunci cand mananci, sa mananci tinand de punga, nu de pateu, proasto? Nu mai sta si molfai cu mainile alea murdare. Ia-te si sterge-te pe maini cu ea si poti s-o mananci dupa. Cu microbi cu tot. Ca esti si curata tare!
(Fata repozitionandu-si mainile pe plastic ca un copil ascultator continua sa isi manance pateul intr-o tacere dureroasa)

Se mai scurge un minut dilatat de cuvintele de duh pe care mama i le adresase fiicei, cand prima conchide apoteotic:

Cand ne dam jos, tu o iei inainte prin spate spre casa si vin si io dupa.
(Fata afisandu-se usor speriata de ideea de a merge singura spre casa) Dar pe unde?
(Mama taios) Pe acolo prin spate. Io o s-o iau prin fata ca am un pic de treaba si ne intalnim acasa.
(Fata tacand si parand ca intelege) Mhm.

Metroul tocmai se apropia de statie cand cele doua s-au ridicat pentru a merge “cat mai in fata”. In spatele lor tacerea persista vascos. Noi, martorii oculari ai acestui spectacol ieftin si revoltator ramasesem uitandu-ne in gol ca prostii de parca tocmai ce fuseseram loviti cu leuca in moalele capului.

Gandurile apareau a ni se fi unit intr-un nor gri de furtuni si ploi moraliste care ar fi vrut s-o trazneasca pe mama cea reprobabila. Usile s-au deschis si cele doua protagoniste se facura pierdute in spatiul statiei de metrou care forfotea de lume. Oamenii s-au reintors la preocuparile lor mentale si usile s-au inchis cu repeziciune.

Urmatoarea oprire: Undeva unde mamele au habar despre cum sa le vorbeasca copiilor lor, si fac mai mult bine decat nebine.
Nota Bene: Uneori copiii au nevoie doar de o mama, nu de o mama de bataie…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉